vineri, 20 noiembrie 2009

lola 2009


Pentru o incheiere apoteotica de festival, pentru mine, m-am delectat joi seara tarziu cu un film filipinez din manierista selectie de 20 de filme filipineze ale acestui festival. LOLA de Brillante Mendoza o urmareste la propriu, cu camera pe umar, pe Sepa, al carei nepot tocmai ce-a fost injunghiat mortal de nepotul altei bunicute, Puring. Ambele intra intr-o dementa cursa pentru a face rost de bani, una pentru a-si ingropa nepotul, alta pentru a plati iertarea. Un subiect iesit din matca. A priori doua babute care defileaza pe ecran printre slums-urile Manilei timp de doua ore nu au nimic appealing! Dar oceanul de indiferenta, ostilitate si necinste care le onconjoara pe cele doua dame stravechi este atat de mortificant pentru spectator, si totusi atat de putin patetic povestit, incat timpul trece natural in aceast film CU POVESTE. Coloana sonora debordeaza de sunete si de rumoare, in binecunoscuta stilistica a lui Mendoza, un baiat care salta premiile precum barcile pescarilor galezi. Doua actrite de cate 200 de ani fiecare, pe care le-am descoperit FRUMOASE, energetice, pasionale, si care tin filmul pe umeri si in privirile goale, vidate, care privesc dincolo de mizeria vietii imediate!

joi, 19 noiembrie 2009

alexander the last, o noua voma americana cu pretentii




...Aseara pe mare oboseala, pe la orele 19h, am zis sa-i dau o sansa cinemaului american independent (asta era PREA independent), din care de-altfel acum un an descoperisem genialul film al lui BRian Pera : THE WAY I SEE THINGS...Festivalul de la Thessaloniki are mereu o sectioune magica de YOUNG AMERICANS unde descoperi, atent sa fii, si in priza, nestemate. Inaintea vizionarii a aparut un regizor new yorkez grasutzel (nu mai suport grashii, scuze ptr political uncorectness!!!!), si la un max de 23 de ani care pretentios a zis ca el nu lucreaza precum ei, toti ceilalti cineasti de cacao ai planetei, adica el nu urmeaza drumeagul anost al scenariului ante-shooting, ci prefera sa stranga intr-un cosy appartment in Soho cate 5-6-9-10 amici si actori si scenaristi si, dupa 6 luni de viata comuna (dar chiar COMUNA la sange!!!!!) sa scoata o opera! Deci povestea vine mancand, cum ar veni...Aici ideea principala a "plotului" (sa zicem ca exista unul) este dificultatea actorilor de a se obiectiva, de a intretine un cuplu "normal" in timp ce atatea si atatea tentatii, mai cu seama trupesti, li se arata in munca de zi cu zi.


Booooooooooooonnnnnn...doua superbe fete de 20 de ani sunt surori si ajung sa-si imparta admiratia si atentia unui armasar din tenneessee.....una este colega lui de scena, actrita, cealalata este sora fotografa...privirea, the look, looking at, being looked at....un film despre bariera atat de fina dintre arta si viata, dintre lumile pe care le cream si cele in care traim...
Din pacate ALEXANDER THE LAST este un compendium de clisee din filme independente, genul de film in care fiecare personaj este un actor sau un muzician sau orice gen de artist, si in care fiecare secventa este astfel incadrata incat ar trebui neaparat sa insemne CEVA, artistic vorbind. Genul de film nombrilist, care pare ca vorbeste mai mult artistilor pe care ii descrie, decat spectatorilor.
la stadiul a 5 minute de film cu camera focoasa pe scena de sex, si mai cu seama la un luuuuuuuuuuuuung close-up pe un cadru de bottula s s s s, am zis ca nu mai am nervi pentru astfel de exercitii infantile din care faceam cu duiumul in timpul facultatii; pe deasupra si pe teme usor cretinoide...


si astfel am parasit, dupa 52 de minute, primul film din viata mea........


mare dezordine, mare!.................

LEBANON film israelian de Samuel maoz leu de aur la venetia 2009




De departe cel mai moving.......am plans cat pentru 55 de ani inainte si post viata....3 sau 4 tipi (nu m-am prins exact) din armata israeliana sunt intr-un tanc si pleaca in misiune in Liban, in timpul penultimului razboi...incep intr-un magic lan de floarea soarelui si sfarsesc acolo; dupa aceasta imagine so cheeky ne-am fi putut teme de o dulceata pe paine...dar nu!...cadavre sfartecate, multa teama, frica animalica, instinctiva, primara, totala, angoase, claustrofobie, priviri intre verde si negru pe care cade o lumina calda...cu totii sunt copiii mamei...tankistul de 20 de ani este cel mai depasit de toate, de toti; repeta ca vrea sa plece, sa fie cu mama lui, sa stea in protectia parintilor in casuta lui confortabila...DAR DE LA RAZBOI NU SE PLEACA!...ceilalti incearca din rasputeri fie sa gaseasca un motiv pentru care sa abandoneze tancul si misiunea, fie sa isi indrepte coloana vertebrala de c0mandanti...


....capitanul (locotenentul) este un dedat la toate, uns cu mii de alifii, un amar plin de humor negru, o black hole de sentimente...si totusi...cand latzul se strange si se afla cu totii intr-o imposibila situatie, prin niste canale desfundate ruinate, foarte tarkovskiene ca look, de prin care se aud sadice muzici romantice arabesti, oroarea le atinge apogeul...intr-o rara transmisie la "centru" ii roaga pe cei de la centrala sa-i anunte pe parintii conducatorului de tanc ca baietelul lor de 20 de ani este ok..."si altceva, mai aveti nevoie de ceva?', intreaba sec omul de legatura..."da...sun-o si pe mama"...
«Pe 16 iunie 1982, la 6,15 dimineata, am trait ororile razboiului pentru prima data pe pielea mea. Am reactionat atunci cu un instinctiv gest de autoaparare. Aveam 20 de ani. ». Acum Maoz are 47, si doar dupa acest ocean de timp (si de spatiu, intrucat a doua zi dupa ce a fost eliberat din armata a emigrat in USA timp de 20 de ani), a putut povesti.
Insa LEBANON nu este un film de razboi. Este un film despre orice experienta extrema in care omori, sau esti omorat. O poveste reala despre supravietuire, in timp ce 'dusmanii", femei-copii-batrani sunt distrusi. Totul povestit cu un excelent simt al sobrietatii si al eficientei filmice.

Am intervievat regizorul care oscileaza intre geniul agresiv si meditatii cu voce tare si jumatate de ton..O experienta autobiografica, un strigat cumplit, precum cel al lui MUNCH, impotriva razboiului....dar ce putem face noi? Raspunsul lui, al filmului, este: NIMIC!


Actorii exceleaza in zona de geniu desavarsit...unul dintre baieti a tinut teatrul national din Tel Aviv un an de zile cu casa inchisa jucandu-l pe hamlet...ceilalti s-au supus la mistificatoare, neanduratoare teste, pe timpul castingului, gen fiecare a fost inchis intr-un mare tanc de otel gol si ruginit cate 3-4 ore, singur...dupa care li se dadea "trezirea" cu o teava grea de metal....infern auditiv, olfactiv, vizual...precum ceea ce traiesc in scurta istorie din film personajele...si totusi: cata umanitate int oate, cata caldura, cata comunicare, dincolo de limbi, registre, posturi! FILMUL anului pentru mine!!!!!!!!LEBANON !!!!!


Mi-a ramas reflectia regizorului Maoz cum ca nu conteaza CE povesti spunem, in orice domeniu, in orice sens...Mai toate au fost spuse, e cert...Astazi, mai mult decat oricand inainte, primeaza CUM le spunem!!!!!!!!!!!!!
Un film de Samuel Maoz. Cu: Oshri Cohen, Michael Moshonov, Zohar Strauss, Reymond Amsalem, Itay Tiran, Yoav Donat, 90 min. - Israel, Germania, Franta, Liban, 2009.

marți, 17 noiembrie 2009

dupa mannheim la soare, thessaloniki la egee


...UN prim film din acest festival cu 400 de filme: MISSING PERSON de LEE SEo, un sud korean de 35 de ani; debutul abrupt si marcator al unui tip ultra calm care nu vorbeste nici-o boaba de engleza; o descindere in animalismul omului de langa noi, in noi; pana unde suntem inumani? de ce? cine este mai generos: animalul, sau omul? ce este un monstru? incepand de la ce nivel al decaderii un om mizerabil si pervers devine un monstru? Un joc inteligent asupra cercului de dezastre umane, asupra exersarii puterii fata de cei mai slabi...Despre cum ne place sa sarim la carotida celor insangerati...sa muscam si mai adanc si sa ne bcuuram de durerea si de sangele lor...si despre cum toate acestea se reantorc importiva noastra...sau a altora...l-am intrebat la Q&A daca acesta este cumva un subtil manifest impotriva consumului de catzelushi al coreenilor...s-a inrosit si a negat...bof! Deci: un agent imobiliar apparemment tout comme il faut adora sa se incalzeasca sexual maltratand un handicapat al cartierului, pe care il plateste sa lipeasca afise ale catelusilor disparuti...treptat dispar si oameni in acel cartier rupt de lume, de timp...nimeni nu reactioneaza...oamenii sunt sub vremuri, fara aparare in fata celorlalti, in fata maleficului! Sex torid, pervers, animalism, zoofilie, crima. Un prim film absolut dement si excelent realizat. Koreanul, in 2 cuvinte englezesti, mi-a cerut apoi numarul de telefon..................

sâmbătă, 3 octombrie 2009

easy rider c. 1969 pe tapet



intr-o serata incipienta am poftit la filozofia vitalista a lui EASY RIDER; downloadat, deci, si urgent reconsumat; perfect pe pernele linistite, road tripul baietilor acelora tineri (Fonda superbissim, cat de departe de ceea ce este acum!!), baieti ALTFEL decat ceilalti, si pretul dramatic si repetat pe care orice alteritate o plateste pentru a fi astfel...final stelar, cum nimeni in ziua de astazi nu ar mai avea ...ce-i trebuie pentru a indrazni...Scris la 2 maini de Denis Hopper si de Fonda, regizat de Denis si produs de Fonda; alte vremuri, alte incaperi........

joi, 1 octombrie 2009

paris in august



Musee Branly, a palestinian movie, cultures and languages at every step, anxiety and nerves, old magic friends, tuilleries and its tuna steak, dominique et son bracelet, la pinacotheque de paris, and so much shopping...paris is not my city anymore...

marți, 14 iulie 2009

sofia rocks



SOFIA in IUlie planeaza pe caldaramul autentic, pe stradutele supra incalzite, trece prin piete colorate si chinezesti, coboara prin cafenele zen ori vegetariene, Tea House Sofia si jam session jazz pentru cateva suflete adapostite de ploaie.....Relaxare si decadenta la fiecare pas, CHECKPOINT CHARLIE si meniul local revizitat in funk, banci enorme cu figura de wc de gara, hoteluri art deco, pietoni grabiti, doamne cu tocuri clasice si fara burti, barbati feroce care intorc capul in directie opusa la cea mai mica intrebare a vre-o unei femei..Tineret mai putin slefuit, aparent, se arata si se demonstreaza public arareori. Adevarul sta in spatele usilor deschise NUMAI pentru prieteni, pe la care zilnic toata lumea trece. Atmosfera de tara de Sud, apasata de soare si ploi. Incantare.......

vineri, 8 mai 2009

primavara pe campii


..sau despre cum au barbatii orgolii cat cele doua turnuri la un loc; cum dupa ce te imparti pe din 14 cu cei mai iubiti pamanteni, e tot degeaba, caci sufla primul vanticel de rau, de rece, si hop zboara orgoliul din tzatzani!...si da-i suparari, vorbe, ton.......la care cum sa poata remedia sarmana femeie, stiindu-se putin cu o musculitza in zona ante-cerebrala...cu mult, foarte mult, intens si neostoit.........well, you know what!........
sinaia e verde, sinaia e rece si calda si tremura, sinaia se da cu gitanes si cu vin rosu, cu stimorol si confesiune, sinaia rulz! sinaia e acolo, la aer, si nu mai e aici.........

luni, 27 aprilie 2009

a month, a century after....


Thailanda mi s-a estompat deja in grisul cotidian...indoors cat cuprinde, am pierdut legatura rapid cu trupul, cu sufltul...sa mai scormonesc dupa niscaiva povesti...


Sukhumvit-Bangkok


cartier de finante si smenuri, zgaraie nori sticlosi, sobri, perfecti. Tocmai ce auzisem comentarii de la un "baron" local cum ca muncitorii thai sunt lazy si nus e pircep, domle'...Dar pe zgaraie norii ceia cine i-a faurit? Imposibil sa nu ma gandesc ca in vecii vecilor amin astfel de constructii nus e vor putea edifica pe-aici, pe la Balcanii nostri. Si au si ei cutremure.......Thailandejii au totusi simtul bibilitului in sange, astfel precum taie bioshketii si arbiustii comunali impecabil, desfac tone de flori una cate una prin zonele de verde...Si mai lasa si cate-o mlastina putregaita cu miliarde de coleoptere printre 4 spatii de color...


Phuket


Trebuie mers una ora juma de avion de la Bangkok. Cand sa aterizezi privel;iste de LOST, vii dinspre marea perfect albastra si intri p[este stanci, verde si ciment gris pal. masina+chauffeurul Auan ne-au condus pe Iggie and moi (Ionut a parvenit acolo dupa una sptamana) pret de aproape 2 ore peste cativa munti, coline, campii, sosele cu iz african, ciment perfect. Casa surplomband un golf, doua sau trei gilfuri, plaje goale, nici tipenie de turisti, combinatie bizara intre prospetimea si magia unei Sinaie goale si verdeata mustind de viata a Africii, cu multe din mirosurile ei. Sublim. Cald, caldissim, prea cald, lumina mai mult decat intensa, strivitoare. Aer conditionat 24h din 24h...........

luni, 6 aprilie 2009

thai stories




Bacterial Food Poisoning




Dupa extra-smoothul zbor cu Austrian Airlines (Iggie doarme dus, eu ma morfolesc in toate zarile, mai cu seama la micile galme de aer din Sudul Tibetului, Ionut se lafaie pe 3 scaune deodata), ajungem incantati in dupa-amiaza fierbinte (38C) a unui Bangkok verde verde verde si gris de ciment si beton. Gata sa-l atacam. Hotel 4 stelutze, proprietate verde incantatoare. Foame intensa si mai cu seama pofta de bucatarie locala. La un pret mediu bag 3 soiuri de curry (verde, galben, roshu) dintr-un foc, precum si o duzina de colorate deserturi cat de-o unghie. Cade seara. O data cu prima seara in Bangkok, apar si 8 vome consecutive, fibrilatii reci si calde, cap in flacari, sperietura secolului, gata de cosciug si de repatriat. Pana cand decid sa sar in primul taxi catre primul Emmergency Room. Sistem medical impecabil, engleza impecabila, extrem de curat, pimpat, dichisit. 3 shoturi intense in patul de spital, dupa care au urmat 2 saptamani de pilule si gelule. No more curry for me, ever!




Second day in Bangkok




Ne trezim bine-dispusi. Igor in schimb isi incepe mica crucificare, 3 vome dintr-un foc. Bagam taxi urgent, de-acum cunoasteam drumul. pediatra de vreo 225 de ani, impecabila. Iata cum se poate cunoaste o cultura de foarte dinlauntrul ei.....Siropuri si injectii, totul s-a terminat cu bine.




Khao San cu Vladutz




Third day in Bangkok 7 am, sub un miliard de grade jumate, strabat cel putin 50 de km cu taxi-metrou-tren suspendat spre a-l depune pe Igor la un local day-care, cu vorbe in Engleza. Impecabila. Dupa smirocaielile de rigoare si prietenia intensa a camarazilor thai, l-am lasat pe Igor la treaba lui si am purces peste alti 40 de km mai la vest catre KHao San Road sa ma vad tangential cu Vladutz, in drum spre Laosul lui si coborari cu barci de lemn pe curenti fluviali....Sau whatever...Din Sukhumvitul de beton, sticla, ciment impecabil, zgarie nori fascinanti si curati, ori contorsionati in culori sobre, patrund peste pamanturile regale si intrevad din taxi GRAJDURILE imparatesti, pe undeva prin fundul domeniului atent inconjurat de garduri si garzi. Grajduri unde odihnesc, in plin centru al orasului in fapt, vacute elvetiene grase si pe jumatate adormite, linistite, pregatite de a servi familia numeroasa a Regelui. Rege aparent pe cel putin un milion de pancarte aurite si filifizonate din 20 in 20 de metri, la fiece intersectie, pe dreapta ori pe stanga, Regele la 12 ani, la 34, la 68 (acum are 85), cu Doamna ori nu, in moda anilor'50 ori cu parul mai retezat de ani '80, etc. Veneratie totala, care mie nu-mi poate produce decat repulsie. Ajung pe stradute minuscule si cu cladiri de max. 1 etaj, strabatute de back packers sau thai care incearca sa vanda orice imaginabil, tarabe, trotuare, busuri fara geam, popor adevarat...Circulatie abulica, dreapta e stanga si vice-versa, cate un templu, un altar, un wat la fiecare 200 de m spre aducere aminte. Un soi de satuc in oras in care imediat strabat mirosurile si lay-backul. Terase cu turisti care stau acolo de veacuri, negri de bronz, aurii, decoltati, frumosi ori repulsivi. Not really my cup of tea, cam hippari pe gustul meu, dar nu toti, nu tot. Rezolv deblocarea telefonului cu ajutorul lui Vlad, dupa care imi ofera o minima conversatie de informare si un platou cu aburinde fructe proaspete la SAWASDEEKA CAFFE pe colt cu Khao San Road. In 55 de minute ne despartim, eu mai admir putorile si parfumurile, culorile, zbenguiala, dupa care sar in taxi catre civilizatia de avant-garda din Sukhumvitul mega urban. Preiau copilul de la gradinita incantata de romanash, si da-i 2 ore pe BTS-tren suspendat, plus metrou underground, plus taxi inca vre-o ora....la finele unui secol de peregrinari cu bebe de 3 ani de mana, absolut extaziat de peisajul high-tech, in incantarea tuturor thai-ilor din jur, ajungem "acasa" la Rama Gardens Hotel, in Nordul; Bangkokului. Nani si piscina in 3 piscine, putin gym, de voie.




continuarea maine....

sâmbătă, 4 aprilie 2009

vineri, 3 aprilie 2009

o luna de thai




...ne-am intors dupa o luna in thailanda care a fost mai mult o mare sperietura decat altceva...cel putin azi in prima zi, cu jet lag, cam asa o vad, dincolo de superbele locuri vazute si oamenii misto intalniti, imi vin in cap, deocamdata, mai cu seama ororile!!!!!!precum un elefantel necrescut adus in cel mai mare trafic imaginabil, in burta bangkokului, in fata unui mall bizar si aproape parasit numit Pratunam Market...elefantel opiumizat, clar, din balanganeala abulica a caruia profitau un mafiot tatuat si fratele lui adolescent, cred...i-am intrebat cum aveau inima sa-i faca asa ceva elefantului, vindeau niste saratele pe care turistii le-ar fi cumparat si le-ar fi dat apoi de mancare elefantului...si cand s-au facut ca nu inteleg am urlat la ei si le-am zis FUCK YOU!!!!!!!!!!!!!! imediat mi-am primit o imbranceala maxima de la mafiotul tatuat, la care a sarit ionut, cu Igor de mana (epuizat de mers prin 38C vreo 6 ore in ziua aceea), si da-i imbranceala romaneasca...dupa care tot noi am rezonat ca scoate thaiul un shish local si mai bine abandonam drepturile elefantilor...imbecilii naibii, pretind ca venereaza animalul asta, precum altele, ca cica nu omoara nici-un gandac, pe naiba...niste ipocriti, o natie si un popor de mega ipocriti....mananca maimuta in mod curent, le exploateaza cu funii scurte de gat sa le culeaga nuci de cosos si le tin legate in lat 24h din 24h (desi asta a fost un spectacol inopinat si admirabil in phuket la o cotitura de jungla cu asfalt)....fac pe mega pudicii daca te vad ca stai topless pe o plaja mega izolata pe unde se intampla sa treaca sau sa pescuiasca, insa absolut TOATE fetele lor intre 12 si 30 de ani se borfaiesc big time, agata albi pe strada, majoritatea tipi la 50-60 de ani, invariabil TOTI tipii albi pe care ii intalnesti in vacanta si-au "inchiriat" cate o fata locala sa merag cu ei pe vapor, la plaje, etc.............si nici-un tip sub 40, majoritatea la pensie......voma totala!!!!!!!!!!!


astept sa-mi treaca oboseala drumului animalic de lung sa astern si vorbe bune....

marți, 17 martie 2009

bamgkok de zece zile

Zece zile in SIAM, zece zile in Bangkok, pe Rangsit road, cu drumuri climatizate intre mega ultra extra malluri, slumuri din cartoane ori adormiti pe carucioare ruginite, temple mai vechi ori mai noi, piscina de dupa-amiaza, gy,ul pe fuga, yom tung supa cu galusti de shrimps, zambete, calm si politete, ko pum ka se spune multumesc pe "femeieste"...Bsangkokul ma lasa epuizata si calda, 38 C la umbra, ape si ape si ape...Verde, gris, culori.

marți, 10 martie 2009

siam a bord


...and OFF we go to the distant Bangkok, and all the lavish rest..........

marți, 24 februarie 2009

catellan and his world








MAURIZIO CATTELAN, un comic subversiv


as published in REPUBLIK/february 2009


Cine este Maurizio Cattelan? Un artist de cacao. Zice el. Şi mai zice că are „ o faţă de spate”. Şi încă câteva referinţe despre munca lui: a fost până acum femeie de serviciu, poştaş, chelner, grădinar, donator de spermă. Cattelan este autodidact într-ale Artelor. Nu a urmat nici-o academie, a început mai multe universităţi, şi cel mai mult a investigat calea economiei. Plictisit şi de aceasta, umplut de gusturi macabre după o lungă perioadă ca agent de pompe funebre, a devenit ucenicul unor designeri importanţi de mobilă, precum
Ettore Sottsass. Acolo şi-a format mâna de sculptor, şi şi-a încropit un catalog cu lucrări proprii pe care le-a trimis diverselor galerii. A debutat în Artele contemporane cu “sculptura” unui struţ cu capul adâncit în pământ, sau purtând un costum hilar cu capul lui Picasso deasupra…Fidel spiritului său lasciv şi negativist, în anii ’80 a creat fundaţia “Oblomov”, menită să apere artiştii leneşi de infracţiunea competitivităţii.
Acum nici nu pictează, nici nu sculptează. Toată lumea artelor însă vorbeşte despre el. Este artistul cel mai aclamat şi mai căutat. Cea mai faimoasă „instalaţie” a lui este Papa Paul al 2-lea din ceară, peste care s-a prăvălit un meteorit. Se numeşte”Bunica, acum”. La Palermo a instalat o uriaşă pancartă pe care scrie “Hollywood”, în maniera filmelor americane. Numai că în loc de Sunset Boulevard, dincolo de ea găsim groapa de gunoi a oraşului. Iar la Stckholm a instalat un Hitler îngenunchiat.
Reacţiile la ceea ce face Cattelan seamănă celor pe care le au locuitorii îngroziţi ai piesei lui Ionesco „Rinocerii”(1960): uimiţi şi infiorati la trecerile fulgurante ale mamiferului pe trotuarele lor. O zonă familiară a absurdului, care il reduce la normal. Un absurd pe care noi nu-l mai remarcăm, şi pe care Cattelan îl vede. În lucrarile lui animale împăiate sunt adesea plasate în situaţii care nu surprind imediat. Porumbeii din pavilionul Italiei de la o Bienală de la Veneţia, de exemplu, stau cocoţaţi pe operele lui Ettore Spaletti sau pe structuri metalice din plafon („Turiştii”, 2001), câini docili stau lângă un semineu („Good Boy”, 2003) sau par să doarmă pe un scaun, pe când ei defapt sunt morţi de-a bineelea, astfel precum o indică titlul lucrării: „Morto stecchito” (2007). Alte personaje sunt prezentate în contexte puţin probabile, dar nu imposibile, precum calul suspendat de tavan din lucrarea „The Ballad of Trotsky” (2006), sau ”If a Tree Falls in the Forest and There Is No One Around It, Does It Make a Sound?” (2002), care prezintă un măgar care poartă un televizor în spate.
În alte cazuri nu mai avem nici-o îndoială: nimeni nu a văzut încă o veveriţă care se sinucide cu un revolver precum în „Bidibidobidiboo”, decât poate în anumite desene animate precum „Screwy Squirrel” de Tex Avery. Înainte de acestea Cattelan pusese deja în scenă într-o galerie un măgar viu sub titlul de:”Warning! Enter at Your Own RISK…”(1998), ceea ce nu era mai puţin extravagant decât o sinucidere din regnul animal, dar era cel puţin ceva real. Cattelan a pornit deci de la faptele reale către cele probabile, şi a ajuns în zona absurdului, a acelui absurd al lui Ionesco. O zonă în care ne este imposibil să decidem intre normal şi imaginart, între existenţă reală şi ceea ce nu se poate nicicând întâmpla. Şi totuşi, precum în operele lui Cattelan, ceea ce e puţin probabil să se întâmple apare şi în situaţii ale cotidianului, care capătă proporţii de coşmar. Între timp autorul acestor puseuri de drame comice predă Istoria Artei şi Estetica la Facultatea de Belle Arte de la Mans şi la Paris 1, este critic de artă şi trăieşte plenar la Paris.
Jocul său preferat însă ţine de legendele din jurul operelor asa-zis „găsite”. A denunţat deja de câteva ori furtul unor „opere invizibile”, ori a lăsat adesea un bilet cu „revin imediat” pe uşa unei galerii goale. La Castello di Rivara s-a aruncat într-o zi pe un geam de la etaj coborând pe un cearceaf alb. Declarându-se într-o perioadă fără idei, altă dată a copiat perfect expoziţia unui alt artist şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a inaugurat propria expoziţie într-o galerie învecinată.
Am putea să credem, precum unii o fac, că prin ironie şi prin desacralizare Cattelan sfidează paternalismul şi autoritarismul societăţii. Pentru alţii el este un „asamblator” genial care, urmându-şi propriile intuiţii, îşi povesteşte propriile adevăruri. A expus deja la Museum of Modern Art din New York şi la Museum of Contemporary Art din Los Angeles, la Ludwig Museum din Koln şi la Museum of Contemporary Art din Chicago, cu expoziţii personale la Louvre şi de şase ori la Bienala de la Venezia. În 2001 îl obligă pe
Emmanuel Perrotin, proprietarul galeriei sale pariziene, să se deghizeze timp de 5 săptămâni într-un uriaş iepure roz. Chiar şi după o ultimă recentă lucrare intitulată: “Now”, în care corpul lui Kennedy este strecurat într-un tub metalic, artistul continuă să susţină că cel mai indicat loc pentru a-şi expune lucrările sunt toaletele pentru doamne de la mallul din Padova, oraşul său natal.
Dar lui Maurizio
Cattelan îi place cel mai mult să devină el-însuşi o operă de artă, când îşi sapă un mormânt, sau atunci când obligă Poliţia să-i facă 200 de portrete robot de wanted... Marele scandal a survenit însă o dată cu o instalaţie care prezintă trei copilaşi fantomatici în blugi şi tricouri, descălţaţi şi murdari de praf, cu ochii scoşi, prinşi în jurul unui copac comunal din Piazza XXIV Maggio la Milano. Provocarea i-a fost auzită şi a făcut să explodeze un întreg arsenal de acuze, în care cea mai păcătoasă intervenţie a fost tocmai a lui Catellan. Artistul a declarat doar că regretă că o operă despre violenţă a devenit un act violent în sine. Întrucât unii dintre cei provocaţi nu s-au limitat doar la proteste verbale, ci au trecut şi la fapte, încercând să distrugă instalaţia. Oameni ‚vigilenţi” care, pentru a evita să-şi pună întrebări esenţiale, încearcă să elimine cauza, opera de artă, să protesteze zghomotos. Astfel cum s-au văzut adeseori în decursul Istoriei Artelor. Acum pendulează între East Village, Paris şi Milano, prefera sa fie mai degraba curator decat creator, şi a creat scandaloasa revistă Permanent Food , alcatuită exclusiv din imagini furate din alte reviste…
De curând Louvre-ul i-a prezentat din nou ultimele intervenţii discrete şi provocatoare.
Maurizio Cattelan a instalat lângă faţada Palatului o operă care reprezintă un adolescent cântând la baterie. Aşezat pe balustrada terasei Mollien, această fragilă siluetă poetică interpelează vizitatorii şi le semnalează că în muzeu se petrece ceva neobişnuit şi misterios...
Giulia Dobre


luni, 9 februarie 2009

top ten filme giu 2008




De drum şi inimă seacă


top ten filme giu 2008/2009


1. De partea Cealaltă/ Auf Der Anderen Seite
2. Paranoid Park
3. Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
4. My Blueberry Nights.
5. Irina Palm
6. Fay Grim
7. Gangster American/American Gangster
8. Vulpea şi Copilul/ Le Renard et l’Enfant
9. Dispărută fără urmă/Gone Baby Gone
10. Persepolis.





1. Auf Der Anderen Seite/ De partea Cealalta
Regia:
Fatih Akin;
Pentru performanţa scenariului şi a regiei de a clădi un film al singurătăţilor, într-o meditaţie despre public şi privat, despre căile sinuoase ale vieţii, despre momentul ACUM pe care îl putem atât de uşor rata, despre rădăcini şi despre integrare într-o altă cultură.


2. Paranoid park
Regia:
Gus Van Sant.
Un film despre hazardul vieţii, despre indiferenţa cu care se poate provoca moartea unui necunoscut, despre un adolescent de 16 ani care nu este altceva decât un corp solitar dislocat într-un spaţiu-timp ireal, care urmează traiectorii variabile şi care se pierde…Un film catartic, un film despre creştere.

3. Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
Regia: Andrew Dominik.
Pentru plastica şi ritmul lui, în care Jesse James este un soi de Crist însângerat şi păcătos, pregătit pentru martiriu. Un film imperfect şi fără speranţă, precum cântul funebru al unei epoci care dispare, un western melancolic şi sobru, lung, lent, static.


4. MY BLUEBERRY NIGHTS
Regia: Wong kar Wai.
Munţi de gelatină, îngheţată lichidă, un peisaj de pe altă planetă. Filmul începe de la un enorm desert cu afine şi conţine personaje puţine, spaţii închise, situaţii care se repetă în spirală. O călătorie americană cu personaje bizare şi pierdute. Un film ca un videoclip stilat, rarefiat şi seducător.


5. IRINA PALM
Regia: Sam Garbarski.
Pentru pudoarea şi rafinamentul în povestirea unei situaţii care ar putea părea vulgară, despre o femeie plină de compasiune, fără prejudecăţi. O comedie sofisticată, cu un ton vesel, cu un excelent personaj feminin plin de viaţă, care trăieşte din sentimente şi contradicţii, o comedie inteligentă şi gentilă care nu provoacă.


6. Fay Grim
Un film de
Hal Hartley.
Pentru excelentul scenariu de spy-story în care personajele sunt mişcate precum piesele unui şah extra-planetar. Un film care flirtează cu misterul, în căutarea unui bărbat evocat, citat, iubit, detestat, căutat şi aproape găsit. Un cinema anti-spectaculos, străbătut de o fabuloasă sensibilitate literară.

7. Gangster American/American Gangster
Regia: Ridley Scott.
Un pachet seducător, ticsit de talent, captuşit cu mult suflet şi remixat funky. Un film care agresează cu cadre în care acul intră într-un braţ curat, cu răni supurînde, cu evidenţa grafică a catastrofei aduse de droguri. Un film despre tipii buni şi tipii răi, povestea clasică a unor pălării albe cu borul negru de la intersecţia dintre Harleem şi Eighth Avenue.

8. Vulpea şi Copilul/ Le Renard et l’Enfant
Regia:
Luc Jacquet.
Poate cea mai cuprinzătoare definiţie a ceea ce înseamnă iubirea: a domestici o altă fiinţă. Câteva respiraţii, zbateri, fugi. O poveste simplă şi directă, clădită doar din emoţii şi din imagini extraordinare, cu două personaje, despre întâlnirile emoţionante pe care le avem, despre întâia mirare în descoperirea celuilalt, apoi despre aşteptările noastre, urmate de ceea ce credem că ne sunt victoriile. O poveste despre limita subtilă care separă iubirea şi posesivitatea.


9. Dispărută fără urmă/Gone Baby Gone
Regia:
Ben Affleck.
Pentru subtilitatea poveştilor din background, unde vedem o Americă pradă unei derive morale fără întoarcere, în care Dumnezeu şi-a abandonat creaturile, lăsând doar, pe ici, pe colo, câteva urme de sfinţenie. Cocaină, teamă, infinită oboseală, simţul golului, baruri obscure, oameni neloiali, pachete de bani şi dorinţa câtorva de a merge înainte şi de a se face utili: acesta este filmul lui Affleck.


10. PERSEPOLIS
Regia : Marianne Satrapi
Pentru măiestria de a prezenta douăzeci de ani de istorie prin ochii unei tinere iranience care creşte, se schimbă, înţelege, descoperă povestea familiei şi a ţării ei, vede o revoluţie, apoi un război, suferă, emigrează, se reîntoarce în Iran şi apoi evadează din nou. Un film simplu şi sofisticat, atît de sofisticat încît pare simplu, plin de fapte, de personaje, de emoţii, de idei. Un cartoon tradiţional în alb şi negru, ductil şi potent, abstract şi precis.

marți, 3 februarie 2009

timp timp timp...........


...de cand am fost "lasata la vatra" din diverse parti ma bucur, inocent aproape, de foarte multul timp liber pe care brusc l-am recapatat!!!! Citesc enorm, din nou Echenoz-urile si TOUSSAINT-urile mele de suflet, imi vad filmele amanate luni, ani de zile, revad, reancarc, redescopar, resimt. Ma concentrez esential asupra bebelusului aventuros, si in egala masura pe informatiile despre SIAM, urmatoarea noastra destinatie de suflet. Aventura suprema.

Dar pana atunci, vad, aud, citesc, iubesc, gandesc. Adesea, amar.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

lost in translation




la final de an multe calatorii....de facto, de oniris, de senso.....craciun relaxed cu ai mei, din toate unghiurile si vorbele, REV cu gasca de 30 de ani incoace...E totusi atat de mult sa-ti poti numi fie si doar cativa amici de-o viata, mai cu seama dupa 30 de ani, mai abitir decat DUMAS...


Aseara pe 2 Januar 2009 brusc am simtit nevoia de a revedea LOST IN TRANSLATION, notarea atat de curata si fina a Sophiei Coppola a unei intalniri intre DOUA LUMI, doua varste, doua vieti.......si am scris:



Cealaltă călătorie la Tokyo - Lost in Translation

Între modă şi publicitate, între poveste de iubire şi poveste de prietenie, între imperiul simţurilor şi cel al semnelor, filmul Sophiei Coppola stă la mijloc, într-o infinitezimală măsură, exact măsura din care se naşte emoţia fugitivă, tăioasă şi lacrimală...Unul dintre resorturile filmului ţine tocmai de faptul de a se pierde în traducere, şi, în sens mai larg, în dificultatea de a schimba sentimente, vorbe, senzaţii, de a spune lucrurilor pe nume, şi bineînţeles de a se face înţeles...Lost in Translation este traducerea imposibilă a unui sentiment între doi străini. Cele două personaje ale filmului sunt dacă nu doi oameni pierduţi, cel puţin profund decalaţi într-o lume ale cărei coduri şi moduri de viaţă nu le stăpînesc. Pe de o parte, Bob Harris, star de cinema în declin, acceptă pentru creatorii japonezi ai unei publicităţi la whisky să joace un arhetip american care îi displace. Pe de altă parte, Charlotte aşteaptă trecerea timpului în timp ce soţul ei se agită pe platourile fotografice ale oraşului. În fine, un al treilea "personaj" al acestei poveşti este imensul hotel de lux Hyatt Park care domină capitala japoneză. Afară tornada urbană, înăuntru o oază de linişte.În acest spaţiu simultan agreabil veluros şi straniu impersonal, Bob Harris realizează foarte repede că se înşeală: ar trebui să se întoarcă la familie, să joace teatru sau să caute un rol într-un film. Terorizat de rolul de tată şi de soţ iresponsabil el cochetează cu depresia. Insomnia, lipsa de comunicare îl închid în închisoarea aurită a hotelului de lux.Charlotte trăieşte o situaţie similară. Douăzeci de ani, senzuală, absolventă de filozofie, este foarte confuză în privinţa viitorului. În scurta sa călătorie la Kyoto, pe culoarele sau în barurile hotelului şi ale oraşului, ea se caută pe sine. Japonia alunecă peste ea. Este o suprafaţă peste care pluteşte, încercînd să înţeleagă fără însă a se întreba cu adevărat. Se lăsa pătrunsă de la distanţă, din poziţia de post-adolescentă americană, ecou al definiţiilor lui Dostoiewski sau Gombrowicz, precum o întreagă generaţie de japonezi cu care intră în contact. Evanescentă, ea este imaginea universului modei chic japoneze pe care Coppola o adoptă pentru a-i defini stilul.Alături de Charlotte, Bob va schiţa pe culoarele, în ascensorul, în piscina sau în barurile hotelului o relaţie care nu este nici o poveste de dragoste, nici una de sex, şi nici măcar schiţa unei prietenii clasice. Doar o întîlnire la limita flirtului în care ambii parteneri ştiu că nu există viitor. Aceasta bizară Japonie va fi cea care îi va uni, totuşi, în doar cîteva zile, în care îşi vor murmura lent, tăcut, cuvinte imposibil de tradus, despre o emoţie sau un vag sentiment pe care nu îl vor putea trăi dincolo de acest spaţiu al fericirii, insular şi rapid... Melancolici şi incapabili de a acţiona, cei doi învăţă să se cunoască şi să se iubească.Sofia Coppola accentuează de multe ori în spirit ironic şi spiritual diferenţa culturală între civilizaţia occidentală şi o lume precum cea niponă, prin lungi cadre ale oraşului Tokyo splendid filmate. Cadre care măresc uimirea în faţa unui ocean de lumini fără referinţe şi se joacă în mod abil cu tema dublului....În fapt pierderea de sine este ca o dedublare a identităţii: imaginea protagoniştilor este mereu reflectată într-o oglindă ori într-un obiect care ne trimite din nou la ideea de dublu. O alegere foarte inteligentă a regizoarei este aceea de a arată natura empatică a raportului între cei doi, care nu alunecă în raportul fizic şi se consumă într-o afectuoasă şi introspectivă redescoperire de sine.Servit de o coloană sonoră superbă, acest film foarte nocturn este lucrat în mici tuşe impresioniste, pe rînd comice sau romantice. Statura impozantă a lui Bill Murray îi domină pe autohtonii asupra cărora aruncă o privire simultan obosită şi înfricoşată. În tăcerile sale, în ceea ce nu spune, Murray este magistral şi tulburător.Personajul Tokyo este un compendiu de hyper-modernitate absolută. Ca o plasă de fundal care va sfîrşi prin a prinde în ea ca într-o capcană păianjenii care o ţes... Luminile, oamenii, umbrelele, zgîrie norii, ecranele uriaşe, barurile în care urlă motoare în faţa unei mase de oameni cu degetul arătînd spre cer şi care nu văd pe unde merg, pe un pămînt care nu mai e unul, care în fiecare clipă tinde să îşi ia zborul, într-o lume în care totul e banal heteroclit, deci fascinant...O lume de suprafeţe în care fantasmele şi ficţiunea s-au tradus în realitate. În acest univers de ultra-ficţiune, lumea este o adunare de semne din care este aproape inutil să încerci să înţelegi ceva... Pentru cei doi această călătorie este traducerea singurătăţii, una care se sparge în bucăţi, chiar dacă împărţită la doi...Lumina şi montajul sunt apropiate unui spot publicitar pentru Kenzo, păstrînd totuşi trăsături intrinsece povestirii. Un veritabil cut up de imagini se confundă cu forma parcelară a amintirilor. Simţul decupajului şi al montajului care fragmentează momentele de rătăcire ale Charlottei sau cele în care se plictiseşte şi meditează singură în cameră de hotel, captează profunda sensibilitate a acestei senzaţii de rătăcire...Legănaţi de muzica celor de la Air, regăsim în acest film atmosfera plină de subînţelesuri din primul film al
Sophiei, o atmosferă a jumătăţilor de măsură, fără mult dialog, nici contacte corporale, în care efectul catharsis funcţionează deplin. Totul e bine întins şi chic, de un bizar simpatic. Un film care l-ar fi făcut fericit pe Roland Barthes în Imperiul Semnelor, o lume în care senzaţii, semne şi priviri (în celebrarea semiologiei pathosului) fac din această peliculă o capodoperă de bun gust şi de eleganţă.Rezultatul este o comedie nostalgică şi tandră care se apleacă asupra unui bărbat la vîrstă adultă care parcurge o mică bucată de viaţă alături de o femeie tînără şi dulce. Un mare film despre imposibilitatea de a fi şi de a ne înţelege contemporanii într-un Tokyo care îşi ascunde trecutul sub o suprafaţă de hyper-prezent. Imaginile din Lost in Translation sunt traducerea fragmentelor unei întîlniri pe care doar memoria noastră o va reţine... O poveste fără ieşire dar prin care Bob şi Charlotte ar fi putut, poate, să fi dat mai mult sens existenţei lor... Separarea finală e uscată şi non-consolatorie, nu rezolvă situaţia, însă conferă întregii poveşti conotaţiile unei simple şi plăcute paranteze...
"More than this... you know there's nothing..."
Şi totuşi...