MAURIZIO CATTELAN, un comic subversiv
as published in REPUBLIK/february 2009
Cine este Maurizio Cattelan? Un artist de cacao. Zice el. Şi mai zice că are „ o faţă de spate”. Şi încă câteva referinţe despre munca lui: a fost până acum femeie de serviciu, poştaş, chelner, grădinar, donator de spermă. Cattelan este autodidact într-ale Artelor. Nu a urmat nici-o academie, a început mai multe universităţi, şi cel mai mult a investigat calea economiei. Plictisit şi de aceasta, umplut de gusturi macabre după o lungă perioadă ca agent de pompe funebre, a devenit ucenicul unor designeri importanţi de mobilă, precum Ettore Sottsass. Acolo şi-a format mâna de sculptor, şi şi-a încropit un catalog cu lucrări proprii pe care le-a trimis diverselor galerii. A debutat în Artele contemporane cu “sculptura” unui struţ cu capul adâncit în pământ, sau purtând un costum hilar cu capul lui Picasso deasupra…Fidel spiritului său lasciv şi negativist, în anii ’80 a creat fundaţia “Oblomov”, menită să apere artiştii leneşi de infracţiunea competitivităţii.
Acum nici nu pictează, nici nu sculptează. Toată lumea artelor însă vorbeşte despre el. Este artistul cel mai aclamat şi mai căutat. Cea mai faimoasă „instalaţie” a lui este Papa Paul al 2-lea din ceară, peste care s-a prăvălit un meteorit. Se numeşte”Bunica, acum”. La Palermo a instalat o uriaşă pancartă pe care scrie “Hollywood”, în maniera filmelor americane. Numai că în loc de Sunset Boulevard, dincolo de ea găsim groapa de gunoi a oraşului. Iar la Stckholm a instalat un Hitler îngenunchiat.
Reacţiile la ceea ce face Cattelan seamănă celor pe care le au locuitorii îngroziţi ai piesei lui Ionesco „Rinocerii”(1960): uimiţi şi infiorati la trecerile fulgurante ale mamiferului pe trotuarele lor. O zonă familiară a absurdului, care il reduce la normal. Un absurd pe care noi nu-l mai remarcăm, şi pe care Cattelan îl vede. În lucrarile lui animale împăiate sunt adesea plasate în situaţii care nu surprind imediat. Porumbeii din pavilionul Italiei de la o Bienală de la Veneţia, de exemplu, stau cocoţaţi pe operele lui Ettore Spaletti sau pe structuri metalice din plafon („Turiştii”, 2001), câini docili stau lângă un semineu („Good Boy”, 2003) sau par să doarmă pe un scaun, pe când ei defapt sunt morţi de-a bineelea, astfel precum o indică titlul lucrării: „Morto stecchito” (2007). Alte personaje sunt prezentate în contexte puţin probabile, dar nu imposibile, precum calul suspendat de tavan din lucrarea „The Ballad of Trotsky” (2006), sau ”If a Tree Falls in the Forest and There Is No One Around It, Does It Make a Sound?” (2002), care prezintă un măgar care poartă un televizor în spate.
În alte cazuri nu mai avem nici-o îndoială: nimeni nu a văzut încă o veveriţă care se sinucide cu un revolver precum în „Bidibidobidiboo”, decât poate în anumite desene animate precum „Screwy Squirrel” de Tex Avery. Înainte de acestea Cattelan pusese deja în scenă într-o galerie un măgar viu sub titlul de:”Warning! Enter at Your Own RISK…”(1998), ceea ce nu era mai puţin extravagant decât o sinucidere din regnul animal, dar era cel puţin ceva real. Cattelan a pornit deci de la faptele reale către cele probabile, şi a ajuns în zona absurdului, a acelui absurd al lui Ionesco. O zonă în care ne este imposibil să decidem intre normal şi imaginart, între existenţă reală şi ceea ce nu se poate nicicând întâmpla. Şi totuşi, precum în operele lui Cattelan, ceea ce e puţin probabil să se întâmple apare şi în situaţii ale cotidianului, care capătă proporţii de coşmar. Între timp autorul acestor puseuri de drame comice predă Istoria Artei şi Estetica la Facultatea de Belle Arte de la Mans şi la Paris 1, este critic de artă şi trăieşte plenar la Paris.
Jocul său preferat însă ţine de legendele din jurul operelor asa-zis „găsite”. A denunţat deja de câteva ori furtul unor „opere invizibile”, ori a lăsat adesea un bilet cu „revin imediat” pe uşa unei galerii goale. La Castello di Rivara s-a aruncat într-o zi pe un geam de la etaj coborând pe un cearceaf alb. Declarându-se într-o perioadă fără idei, altă dată a copiat perfect expoziţia unui alt artist şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a inaugurat propria expoziţie într-o galerie învecinată.
Am putea să credem, precum unii o fac, că prin ironie şi prin desacralizare Cattelan sfidează paternalismul şi autoritarismul societăţii. Pentru alţii el este un „asamblator” genial care, urmându-şi propriile intuiţii, îşi povesteşte propriile adevăruri. A expus deja la Museum of Modern Art din New York şi la Museum of Contemporary Art din Los Angeles, la Ludwig Museum din Koln şi la Museum of Contemporary Art din Chicago, cu expoziţii personale la Louvre şi de şase ori la Bienala de la Venezia. În 2001 îl obligă pe Emmanuel Perrotin, proprietarul galeriei sale pariziene, să se deghizeze timp de 5 săptămâni într-un uriaş iepure roz. Chiar şi după o ultimă recentă lucrare intitulată: “Now”, în care corpul lui Kennedy este strecurat într-un tub metalic, artistul continuă să susţină că cel mai indicat loc pentru a-şi expune lucrările sunt toaletele pentru doamne de la mallul din Padova, oraşul său natal.
Dar lui Maurizio Cattelan îi place cel mai mult să devină el-însuşi o operă de artă, când îşi sapă un mormânt, sau atunci când obligă Poliţia să-i facă 200 de portrete robot de wanted... Marele scandal a survenit însă o dată cu o instalaţie care prezintă trei copilaşi fantomatici în blugi şi tricouri, descălţaţi şi murdari de praf, cu ochii scoşi, prinşi în jurul unui copac comunal din Piazza XXIV Maggio la Milano. Provocarea i-a fost auzită şi a făcut să explodeze un întreg arsenal de acuze, în care cea mai păcătoasă intervenţie a fost tocmai a lui Catellan. Artistul a declarat doar că regretă că o operă despre violenţă a devenit un act violent în sine. Întrucât unii dintre cei provocaţi nu s-au limitat doar la proteste verbale, ci au trecut şi la fapte, încercând să distrugă instalaţia. Oameni ‚vigilenţi” care, pentru a evita să-şi pună întrebări esenţiale, încearcă să elimine cauza, opera de artă, să protesteze zghomotos. Astfel cum s-au văzut adeseori în decursul Istoriei Artelor. Acum pendulează între East Village, Paris şi Milano, prefera sa fie mai degraba curator decat creator, şi a creat scandaloasa revistă Permanent Food , alcatuită exclusiv din imagini furate din alte reviste…
De curând Louvre-ul i-a prezentat din nou ultimele intervenţii discrete şi provocatoare. Maurizio Cattelan a instalat lângă faţada Palatului o operă care reprezintă un adolescent cântând la baterie. Aşezat pe balustrada terasei Mollien, această fragilă siluetă poetică interpelează vizitatorii şi le semnalează că în muzeu se petrece ceva neobişnuit şi misterios...
Giulia Dobre
