duminică, 28 august 2011

pocahontas

Documentar despre o planetă necunoscută - The New World



Giulia Ghica Dobre

Men's Health, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabilaAdauga cu AddThis
Terence Malik, ultimul poet de la Hollywood, îşi începe povestea despre Pocahontas ca şi cum ar face un documentar despre o planetă necunoscută.

Avem pe de-o parte europenii care debarcă în Virginia la 1600, şi indienii care le apar în faţă. Două specii îngheţate de uimire în faţa stranietăţii celuilalt. Se salută, fac schimb de sunete de neînţeles, de mişcări magice. Printre englezi, John Smith (Colin Farrell), un soldat aventuros şi indisciplinat, căruia i se va cere să urce râul în căutare de alimente. Indigenii însă îl capturează şi aproape că l-ar fi linşat, dacă nu ar fi intervenit tânăra prinţesă Pocahontas (sublima debutantă Q'orianka Kilcher, 15 ani), fascinată de acel bărbat care vine dintr-o lume îndepărtată.

John Smith, ca orice adult, se înmoaie în faţa atenţiilor repetate ale adolescentei şi uită rapid de misiune. Trăieşte idilic în satul indian, în prezentul cel mai pur, între băi la râu şi curse pe câmpurile de cereale. Când se întoarce la fortul englezesc, Pocahontas îl urmează, îndrăgostită. Smith, ca orice bărbat, preferă fuga din faţa responsabilităţii relaţiei, şi acceptă o misiune de cartograf pe teritoriile Canadei. Prinţesa indiană se vede dăruită de către destin cu un soţ englez bogat şi faimos, care o va transporta la curtea regelui britanic, şi alături de care va trăi la graniţa între exponat bizar de bâlci şi integrarea totală.

Precum în toate filmele lui Terrence Malik suntem ghidaţi în The New World de o voce dinafara cadrului, care comentează fapte şi senzaţii ale vieţii cu încântarea cu care s-ar descrie fabricarea manuală şi irepetabilă a unui obiect fragil şi preţios.

Precum în toate filmele sale, iubirea este o plonjare totală, natura o stăpână distantă şi maiestuoasă, iar oamenii sunt distraşi de la schimbul lor de violenţe reciproce doar de câte o durere ireparabilă şi hipnotică.

Precum în toate filmele sale, timpii naraţiunii sunt dilataţi enorm, iar peisajele şi sunetele sunt exclusiv naturale.

De ani întregi nu au mai existat filme care să redea atât de atractiv o civilizaţie visată (precum cea a indienilor americani).

Cum s-a scris în America, ceilalţi fac film, dar Malik clădeşte catedrale. E de-ajuns să consumăm secvenţa iniţială, cu sosirea caravelelor, acompaniată de întregul preludiu wagnerian de la Aurul Rinului, simbol al pierderii inocenţei acelor tărâmuri încă nepângărite de cupiditatea occidentală, sau împletirea amoroasă ca metaforă a destinului Lumii Noi. John Smith şi Pocahontas devin, în mâinile magice ale lui Malick, cei două poli în jurul cărora se aglutinează eternele conflicte umane între natură / cultură.

Să te pierzi în misterul reverberat al încadraturilor lui Malik este o experienţă total nevăzută, de frumuseţe şi disconfort.


The New World - USA 2006.
Un film de Terrence Malick.
Cu Christian Bale, Jason Aaron Baca, Colin Farrell, Ben Mendelsohn, David Thewlis, Q'Orianka Kilcher, Christopher Plummer, Jonathan Pryce

sâmbătă, 6 august 2011

vama veche pe abscons

am facut ieri un trip nebanuit de tulburator, pana la vama veche si inapoi; cu nori in majoritatea drumului... am luat-o si la dus si la intors pe drumuri ascunse, sate surprinzatoare, foarte dichisite, cu plopi uriasi si salcami centenari, ca in basmele copilariei! Ca un lung drum initiatic, pe urma unor semne lasate de o vrajitoare buna, spre a "recupera lipsa", cum spuneau fratii Propp in cartile lor...la Vama erau nori si plaja incredibil de goala, am ramas 3 ore, erau valuri si nu puteam sa sfintim apa din cauza copilului, asa ca pe la 15h30 am plecat inapoi..linistiti, absolutizati...pe aceleasi drumuri bizare, parca rupte de istorie, dar foarte inverzite, nu de Baragan  arid... ca un prag absolut necesar, si trecut, cu o usurare maxima! astazi m-am trezit ca dupa un vis magic: intreaga, calma, gata.

joi, 3 martie 2011

berlinale 2011- THE MOUNTAIN

  • One cold afternoon by cocktail's time, in an extremely full cinema hall, I saw : Fjellet / The Mountain, directed by Ole Giæver , a 2011 norvegian movie. This extremely moving and minimalist film is the story of Nora and Solveig . A cross-over between a road-movie and a Kammerspiel, situated in the Norwegian mountainscape. It depicts a lesbian couple taking a hiking trip, following the path of a previous journey they did together several years ago, a journey which ended in tragedy. Now they have to face it again, together. Thus, the two main visual focal points of the movie is their progress through the landscape, and the evolution of their difficult relationship. Mountains and faces. The aesthetics of this film is mind blowing as it is exclusively worked in natural light, gorgeous at that time of the year in the mountains.
  •  


 



vineri, 25 februarie 2011

berlinale 2011, my travel into werner schroeter's and more

The cold, the grim, the wind...BERLINALE 2011...But above all, the softly warm encounter with souls I recognize, with creative minds I worship.
Such was the tale about WERNER SCROETER, of whose films I had heard and previewed fragments in my San Fran tumultous years.
The documentary: Mondo Lux -- Die Bilderwelten des Werner Schoeter was produced by Frieder Schalich and directed and written by Elfi Mikesch. It is Werner Schroeter's friend and collaborator Elfi Mikesch that crafted with love a letter to the charismatic dandy and his working style,  following Schroeter's 2006 cancer diagnosis.
The Director chose to pile up scenes of Schroeter rehearsing the play "Antigone/Elektra," while we assist almost as thiefs to bare discussions held during the installation of an exhibition of his photographs.
Mikesch knew she needed to record his working methods and capture his distinctive views on creativity, discussed here with energy and a deep artistic engagement, even when just with a few breaths left, just before Schroeter died in 2010.




There was always something fin-de-siecle, like a moribond romaticism about Schroeter's work, deeply influenced by opera and the way it exposed raw emotions through distinctly artificial devices, among which IRONY plays it all!  His baroque films and stage productions frequently revolved around Eros and Thanatos. While Mikesch doesn't try to psychoanalyze her friend, Schroeter's mention of the suicides of both his beloved grandmother and his first love go some way toward helping the viewer understand the prominence he gave death in his works throughout the decades.
His playful rapport with former lover Rosa von Praunheim reveals his black humor, and Isabelle Huppert's warm recollections further the sense of a generous artist who made lasting friendships. While his youthful personal theatricality softed down with time, he maintained a deep appreciation for the impact of artificiality. His main argument was that artists have to distance themselves from the real world in order to create a new reality.