aici sau nicaieri

pocahontas

2011-08-28T17:34:00.000+03:00

Documentar despre o planetă necunoscută - The New World

Giulia Ghica Dobre
Men's Health, septembrie 2008

Terence Malik, ultimul poet de la Hollywood, îşi începe povestea despre Pocahontas ca şi cum ar face un documentar despre o planetă necunoscută.

Avem pe de-o parte europenii care debarcă în Virginia la 1600, şi indienii care le apar în faţă. Două specii îngheţate de uimire în faţa stranietăţii celuilalt. Se salută, fac schimb de sunete de neînţeles, de mişcări magice. Printre englezi, John Smith (Colin Farrell), un soldat aventuros şi indisciplinat, căruia i se va cere să urce râul în căutare de alimente. Indigenii însă îl capturează şi aproape că l-ar fi linşat, dacă nu ar fi intervenit tânăra prinţesă Pocahontas (sublima debutantă Q'orianka Kilcher, 15 ani), fascinată de acel bărbat care vine dintr-o lume îndepărtată.

John Smith, ca orice adult, se înmoaie în faţa atenţiilor repetate ale adolescentei şi uită rapid de misiune. Trăieşte idilic în satul indian, în prezentul cel mai pur, între băi la râu şi curse pe câmpurile de cereale. Când se întoarce la fortul englezesc, Pocahontas îl urmează, îndrăgostită. Smith, ca orice bărbat, preferă fuga din faţa responsabilităţii relaţiei, şi acceptă o misiune de cartograf pe teritoriile Canadei. Prinţesa indiană se vede dăruită de către destin cu un soţ englez bogat şi faimos, care o va transporta la curtea regelui britanic, şi alături de care va trăi la graniţa între exponat bizar de bâlci şi integrarea totală.

Precum în toate filmele lui Terrence Malik suntem ghidaţi în The New World de o voce dinafara cadrului, care comentează fapte şi senzaţii ale vieţii cu încântarea cu care s-ar descrie fabricarea manuală şi irepetabilă a unui obiect fragil şi preţios.

Precum în toate filmele sale, iubirea este o plonjare totală, natura o stăpână distantă şi maiestuoasă, iar oamenii sunt distraşi de la schimbul lor de violenţe reciproce doar de câte o durere ireparabilă şi hipnotică.

Precum în toate filmele sale, timpii naraţiunii sunt dilataţi enorm, iar peisajele şi sunetele sunt exclusiv naturale.

De ani întregi nu au mai existat filme care să redea atât de atractiv o civilizaţie visată (precum cea a indienilor americani).

Cum s-a scris în America, ceilalţi fac film, dar Malik clădeşte catedrale. E de-ajuns să consumăm secvenţa iniţială, cu sosirea caravelelor, acompaniată de întregul preludiu wagnerian de la Aurul Rinului, simbol al pierderii inocenţei acelor tărâmuri încă nepângărite de cupiditatea occidentală, sau împletirea amoroasă ca metaforă a destinului Lumii Noi. John Smith şi Pocahontas devin, în mâinile magice ale lui Malick, cei două poli în jurul cărora se aglutinează eternele conflicte umane între natură / cultură.

Să te pierzi în misterul reverberat al încadraturilor lui Malik este o experienţă total nevăzută, de frumuseţe şi disconfort.

The New World - USA 2006.
Un film de Terrence Malick.
Cu Christian Bale, Jason Aaron Baca, Colin Farrell, Ben Mendelsohn, David Thewlis, Q'Orianka Kilcher, Christopher Plummer, Jonathan Pryce

vama veche pe abscons

2011-08-06T07:27:00.003+03:00

am facut ieri un trip nebanuit de tulburator, pana la vama veche si inapoi; cu nori in majoritatea drumului... am luat-o si la dus si la intors pe drumuri ascunse, sate surprinzatoare, foarte dichisite, cu plopi uriasi si salcami centenari, ca in basmele copilariei! Ca un lung drum initiatic, pe urma unor semne lasate de o vrajitoare buna, spre a "recupera lipsa", cum spuneau fratii Propp in cartile lor...la Vama erau nori si plaja incredibil de goala, am ramas 3 ore, erau valuri si nu puteam sa sfintim apa din cauza copilului, asa ca pe la 15h30 am plecat inapoi..linistiti, absolutizati...pe aceleasi drumuri bizare, parca rupte de istorie, dar foarte inverzite, nu de Baragan arid... ca un prag absolut necesar, si trecut, cu o usurare maxima! astazi m-am trezit ca dupa un vis magic: intreaga, calma, gata.

berlinale 2011- THE MOUNTAIN

2011-03-03T13:14:00.000+02:00

One cold afternoon by cocktail's time, in an extremely full cinema hall, I saw : Fjellet / The Mountain, directed by Ole Giæver , a 2011 norvegian movie. This extremely moving and minimalist film is the story of Nora and Solveig . A cross-over between a road-movie and a Kammerspiel, situated in the Norwegian mountainscape. It depicts a lesbian couple taking a hiking trip, following the path of a previous journey they did together several years ago, a journey which ended in tragedy. Now they have to face it again, together. Thus, the two main visual focal points of the movie is their progress through the landscape, and the evolution of their difficult relationship. Mountains and faces. The aesthetics of this film is mind blowing as it is exclusively worked in natural light, gorgeous at that time of the year in the mountains.

berlinale 2011, my travel into werner schroeter's and more

2011-02-25T17:56:00.003+02:00

The cold, the grim, the wind...BERLINALE 2011...But above all, the softly warm encounter with souls I recognize, with creative minds I worship.
Such was the tale about WERNER SCROETER, of whose films I had heard and previewed fragments in my San Fran tumultous years.
The documentary: Mondo Lux -- Die Bilderwelten des Werner Schoeter was produced by Frieder Schalich and directed and written by Elfi Mikesch. It is Werner Schroeter's friend and collaborator Elfi Mikesch that crafted with love a letter to the charismatic dandy and his working style, following Schroeter's 2006 cancer diagnosis.

The Director chose to pile up scenes of Schroeter rehearsing the play "Antigone/Elektra," while we assist almost as thiefs to bare discussions held during the installation of an exhibition of his photographs.
Mikesch knew she needed to record his working methods and capture his distinctive views on creativity, discussed here with energy and a deep artistic engagement, even when just with a few breaths left, just before Schroeter died in 2010.

There was always something fin-de-siecle, like a moribond romaticism about Schroeter's work, deeply influenced by opera and the way it exposed raw emotions through distinctly artificial devices, among which IRONY plays it all! His baroque films and stage productions frequently revolved around Eros and Thanatos. While Mikesch doesn't try to psychoanalyze her friend, Schroeter's mention of the suicides of both his beloved grandmother and his first love go some way toward helping the viewer understand the prominence he gave death in his works throughout the decades.

His playful rapport with former lover Rosa von Praunheim reveals his black humor, and Isabelle Huppert's warm recollections further the sense of a generous artist who made lasting friendships. While his youthful personal theatricality softed down with time, he maintained a deep appreciation for the impact of artificiality. His main argument was that artists have to distance themselves from the real world in order to create a new reality.

cottbus

2010-11-23T14:34:00.003+02:00

Nothing funny at East!

Strenous job being a child nowadays in the East! At least this is the laborious demonstration of the filmmakers that attended the competition section at the latest Cottbus Eastern European Films Festival……
Filmmakers that fear, most than anything else, about the faith of children. Not anymore as part and as toys of the societies they live in, traumatized societies for many more years to come, but rather as paraphernalia in the merciless hands of destiny. Filmmakers from an Eastern side of Europe where the roughness of Reality reaches the dimensions of ancient tragedies, where destiny remains almighty and unaffected, unpredictable, and overwhelming.
The depicted children of those fierce movies I have just seen last week in Cottbus are subjects to profound mutations. Their relationships with their parents, to society, to other children are subjected to a sort of over democratization. Suddenly they are not treated, by any of these connectors, as kids anymore. At some point in the story they become partners, adults, employees, collaborators. Their innocence, the few bribes that are left after years of traumas, gets buried under layers of toughness, emancipation and rudeness, selfishness and combat.
Such is the case of the Tbilisi based director Dmitry Mamoulyia: DRUGOYE NEBO(“Another Sky”). Initially just another accessory to his father’s life, when they leave their Georgian desert and head to Moscow looking for the disappeared mother, he finds himself propelled into the responsibilities of an adult. He becomes independent in the way he spends time from his father, then soon he will have to earn a living. Doing hard work in a factory for a merciless boss, this quiet boy will be sent to the hardest part of it all. After a short attempt to escape the violence of that drastic job –cutting proud young trees in the middle of a forest – death catches him from behind. Or rather his destiny. Just as much as in the sublime analogy with the proud tough trees being swept away from their roots, cut and cleaned and ordered by alien like machines. In less than a minute. This tragedy can only be observed by a secluded and silent father, powerless, lonely, and distraught.
Between parents and children there is a disconnexion, a fissure impossible to overcome. As in the Romanian film OUTBOUND (“Periferic”). Here an absent mother for years-because of her incarceration- comes back to the real world. With enormous naiveté she tries to recover emotionally and effectively, her eight years old son. After years spent in the orphanage, after years of sexual slavery and abuse, this child is now an insensitive being, disconnected from reality, living a sort of trance which should be for him the only manner of enduring the unbearable. They will employ a lot of time and aborted situations before weaving a tiny connection between them, thinking of a better future life. And the mother, with a sort of infantile bravado, is boasting with a huge amount of money in her purse ... the result, given the earlier ordeals of the child, can be only one: he takes all the money and forsakes his mother while she sleeps, in a train that goes further on, to a destination to which he does not want to be a partaker.

The Serbian movie BELI, BELI SVET (“White, white world”) prefers to investigate what happens with children that have barely been taken cared of while young, at an older age, on the very first steps of adulthood. The childhood traumas and the adulthood discoveries of hidden parenthood, unlawful sex and chaotical life, can only spin the female main character to murder. The young woman twists her fate with an oedipal kind of upheaval, in an ultimate gesture of annihilation of the father figure. A father that turns out to be also the father of her own child…
What exactly is the lever that spins these young European directors to inhabit such ominous stories? Where are the comedies, the love stories, where is even the famous eastern European black humor? It seems like these directors have reached the pick of their despair and wish to set a thorough alarm for everyone who cares about the evolution of the eastern societies. A social, political and financial turmoil is stirring these countries now, and unfortunately that is the environment where, at an individual level, people should find their own path. In a society that has stopped, for half a century, to interrogate itself on what is an individual, what are the relations he should have to his family, to the others, to himself.
A few years ago a dreadful drama happened in Poland, involving two adolescent brothers that committed the ultimate murder. The film MATKA TERESA OD KOTOW (“Mother Teresa of Cats”) retraces the atrocious facts in a revolutionary evolution of the story, starting with the post-factum events and trying, backwards, to understand, or at least to set the frame for the reasons, the antecedents of the final one way drama. In a bourgeois family of a Polish unperceived town the mother is an energetic, fine-looking and sensitive person. She has two adolescent sons, and a young daughter. The middle son who is 11 finds himself under the diabolic spell of his elder brother, a young man accused by everyone of being evil, lost, damaged. The absent father- he fights in Afghanistan, the love their mother distributes more to her growing amount of stray cats, a dull life in a dull society, all that impelled the two boys into isolation, into a sort of aggressive autism. The rapid remedies they find or are offered do not have the power of filling the void they feel. And without knowing we assist at the very moment when they conceive murder like anything else, murder as a normal sollution to their mal de vivre…The murder of the only person that still cares for them, their mother…
In the vortex of adults’ deals and lives, children find themselves misplaced and alone, sometimes lesser than merchandise. Such is the case for the tchetchen child from the Russian film OBRATNOYE DVIZHENIE(“Reverse Motion”). In a society dominated by crime, this foreign child is an object that many claim. The Mafia wants him for using his labor power and because he knows a few gory secrets; the mother of an absent son that fights in Afghanistan wants him in order to fill up her motherly void. Subject to torture, but still filled with dignity, the child starts to re-learn the alphabet of civilization and of childhood. He becomes a cherished and wanted child, and loves his new part. He fills up an empty spot, until the soldier returns. And then, Destiny catches up on them all. The one that comes back to an already occupied place will be evacuated. In an almost silent movie, the end can only bring another soundless and definitive moment!
The adolescents of TILVA ROS (“Tilva Rosh”), another Serbian movie that made a stir lately in several festivals, are in a full process of understanding who they are and what their situation is in the up-side-down world around them. They are annoyed kids coming from socially frustrated families. They all have unemployed parents who struggle to earn money with bizarre kinds of businesses. Between innocence and cruelty, these misguided children think they are free. They do not find any real answers, and may be this is also due to the vacuous story it has been build around them in this film. Even though they ask themselves questions, even though they experiment incessantly, they still do not find any answers. The plot, though, could have worked as a real engine for that, as two best friends fall for the same girl. But it didn’t. These children will just spend their days riding their skateboards, inventing ludicrous Jackass like stunts they can shoot with their video camera and then edit up; they drink beer and smoke marijuana, and are even willing to inflict pain on each other, just to feel they have invented something different and out of their daily routine. This is a film that could have been fresh and natural, but instead is not more than a pointless film about, ultimately, blank characters.

After twenty years of democracy, eastern European directors seem to be less social insurgents, than attentive and apprehensive fathers. And this can only be interpreted as a positive sign!

Giulia DOBRE
FIPRESCI-Bucharest
Romania

cottbus again

2010-11-23T14:22:00.004+02:00

Over Me - Tricky

2010-11-09T20:43:00.000+02:00

cottbus came, cottbus stayed....

2010-11-09T19:43:00.002+02:00

...in my mind, in my heart...Cottbus with its dramas onscreen and comedies off stage, with relaxation and warmth, although the wind blew as it would the day before the globe would explode...cottbus and its sad people, people I understood and felt...cottbus and that lavish smile to remember, among all the dramas onscreen...dramas about children that kill their mother, children that die, children that lie, children that aren't children anymore...made me miss my child even more, made me love even more, made me vibrate as never before...

berlinala 2010 dupa 4 luni de meditatie

2010-05-23T20:59:00.005+03:00

Cu sentimentele tasate si nervii retranshati, pot vorbi despre 2-3 filme care m-au mutat, prin peisajul aspru al berlinului din februarie. Un Berlin cu mazga, zapada netopita ba topita ba nori ba minuni cu soare...Un Berlin cu Monsieur Vuong-ul zilnic si tripuri la etajul busurilor, cu late night cabs si prea putina, muuult prea putina magie...Ou sont les magies d'antan? Am imbatranit eu?

Numarul UNU:

in Panorama: http://www.beautifuldarling.com/

Candy Darling a fost un transexual de geniu, atat de feminina in cautarea ei hipnotica incat esti miscat( si mistificat) profund. Nu isi poarta MISSGENDER-ul ca pe un statement politic, ci doar viseaza sa fie femeie. O femeie plina de contradictii, de mistere, de neampliniri, mancata de cancer. A lasat totusi in urma o imagine si a inspirat mare parte din gasca care a tradat-o, mai apoi, a lui Warhol, cu intreg FACTORY-ul lui: Curtis, Eddie Sedgwick, Lou Reed, John Waters....si New Yorkul unor ani atat de creativi, atat de lejeri, de liberi...

NUmarul DOI:

THIS WAY OF LIFE, din Noua Zeelanda, Regia: Thomas Burstyn.

Prin preeriile Noii Zeelande, intre munti si ocean si plaje si paduri mai mult sau mai putin locuite, o familie de anglo=saxon +o localnica maori fac aproape 6 copii pe care ii cresc in cea mai desavarsita LIBERTATE. mai exacta aplicare a gandirii lui Jean Jacques ROUSSEAU nici ca exista! Si mai ales te misca faptul ca da, se poate trai astfel, copiii pot fi pusi sa calareasca de la un an inainte chiar de amerge bine, caii salbateci sunt ai nimanui si ii poti culege daca asta este kickul tau, timpul curge imuabil conform unro anotimpuri de netagaduit, si iubirea exista, rezista, imbraca milioane de forme extraordinare daca iti pastrezi o viata cat mai naturala! Peter Karena este un horse whisperer, iar copiii lui niste ingeri liberi!Peter zice: "What do I do for living? I live for living!"....

www.thiswayoflifemovie.com

....si cam atat, daca n-ar fi inca un pseudo-documentar-compilatie despre New Yorkul (New York, sweet New York......)anilor'60-'70-'80 si despre NO WAVE, pe care cu rusine avea in acest februarie l-am descoperit!

...si nu stiu de ce, scrrind despre New York, instantaneu zbor catre...Beyrouth...poate ca acolo am simtit cam acelasi tip de magie si de mister, de necunoscut OFERIT, calcat si consumat intens, pana la capat!

The Road - Official Trailer [HD]

2010-04-25T17:29:00.000+03:00

THE ROAD-best movie of 2010

2010-04-25T17:05:00.002+03:00

Best contemporary novel I ever read: THE ROAD, has been adapted into a sublime and powerfull movie. Every parrent should see it, every sensible soul should be moved to tears. As we both were....

spanakopita, the most yummy product of my cuisine!

2010-04-25T09:31:00.002+03:00

april 23rd 2010, a memorable day on my palat.........

berlinale 60

2010-03-17T18:47:00.001+02:00

...si a fost berlinul.doua vorbe, inca amortita de frig: THIS WAY OF LIFE despre rousseauismul posibil, si NO WAVE-ul din Soho-ul NYC al anilor '70.....wowwwwwwwww!

lola 2009

2009-11-20T17:51:00.004+02:00

Pentru o incheiere apoteotica de festival, pentru mine, m-am delectat joi seara tarziu cu un film filipinez din manierista selectie de 20 de filme filipineze ale acestui festival. LOLA de Brillante Mendoza o urmareste la propriu, cu camera pe umar, pe Sepa, al carei nepot tocmai ce-a fost injunghiat mortal de nepotul altei bunicute, Puring. Ambele intra intr-o dementa cursa pentru a face rost de bani, una pentru a-si ingropa nepotul, alta pentru a plati iertarea. Un subiect iesit din matca. A priori doua babute care defileaza pe ecran printre slums-urile Manilei timp de doua ore nu au nimic appealing! Dar oceanul de indiferenta, ostilitate si necinste care le onconjoara pe cele doua dame stravechi este atat de mortificant pentru spectator, si totusi atat de putin patetic povestit, incat timpul trece natural in aceast film CU POVESTE. Coloana sonora debordeaza de sunete si de rumoare, in binecunoscuta stilistica a lui Mendoza, un baiat care salta premiile precum barcile pescarilor galezi. Doua actrite de cate 200 de ani fiecare, pe care le-am descoperit FRUMOASE, energetice, pasionale, si care tin filmul pe umeri si in privirile goale, vidate, care privesc dincolo de mizeria vietii imediate!

alexander the last, o noua voma americana cu pretentii

2009-11-19T14:23:00.003+02:00

...Aseara pe mare oboseala, pe la orele 19h, am zis sa-i dau o sansa cinemaului american independent (asta era PREA independent), din care de-altfel acum un an descoperisem genialul film al lui BRian Pera : THE WAY I SEE THINGS...Festivalul de la Thessaloniki are mereu o sectioune magica de YOUNG AMERICANS unde descoperi, atent sa fii, si in priza, nestemate. Inaintea vizionarii a aparut un regizor new yorkez grasutzel (nu mai suport grashii, scuze ptr political uncorectness!!!!), si la un max de 23 de ani care pretentios a zis ca el nu lucreaza precum ei, toti ceilalti cineasti de cacao ai planetei, adica el nu urmeaza drumeagul anost al scenariului ante-shooting, ci prefera sa stranga intr-un cosy appartment in Soho cate 5-6-9-10 amici si actori si scenaristi si, dupa 6 luni de viata comuna (dar chiar COMUNA la sange!!!!!) sa scoata o opera! Deci povestea vine mancand, cum ar veni...Aici ideea principala a "plotului" (sa zicem ca exista unul) este dificultatea actorilor de a se obiectiva, de a intretine un cuplu "normal" in timp ce atatea si atatea tentatii, mai cu seama trupesti, li se arata in munca de zi cu zi.

Booooooooooooonnnnnn...doua superbe fete de 20 de ani sunt surori si ajung sa-si imparta admiratia si atentia unui armasar din tenneessee.....una este colega lui de scena, actrita, cealalata este sora fotografa...privirea, the look, looking at, being looked at....un film despre bariera atat de fina dintre arta si viata, dintre lumile pe care le cream si cele in care traim...

Din pacate ALEXANDER THE LAST este un compendium de clisee din filme independente, genul de film in care fiecare personaj este un actor sau un muzician sau orice gen de artist, si in care fiecare secventa este astfel incadrata incat ar trebui neaparat sa insemne CEVA, artistic vorbind. Genul de film nombrilist, care pare ca vorbeste mai mult artistilor pe care ii descrie, decat spectatorilor.

la stadiul a 5 minute de film cu camera focoasa pe scena de sex, si mai cu seama la un luuuuuuuuuuuuung close-up pe un cadru de bottula s s s s, am zis ca nu mai am nervi pentru astfel de exercitii infantile din care faceam cu duiumul in timpul facultatii; pe deasupra si pe teme usor cretinoide...

si astfel am parasit, dupa 52 de minute, primul film din viata mea........

mare dezordine, mare!.................

LEBANON film israelian de Samuel maoz leu de aur la venetia 2009

2009-11-19T13:51:00.006+02:00

De departe cel mai moving.......am plans cat pentru 55 de ani inainte si post viata....3 sau 4 tipi (nu m-am prins exact) din armata israeliana sunt intr-un tanc si pleaca in misiune in Liban, in timpul penultimului razboi...incep intr-un magic lan de floarea soarelui si sfarsesc acolo; dupa aceasta imagine so cheeky ne-am fi putut teme de o dulceata pe paine...dar nu!...cadavre sfartecate, multa teama, frica animalica, instinctiva, primara, totala, angoase, claustrofobie, priviri intre verde si negru pe care cade o lumina calda...cu totii sunt copiii mamei...tankistul de 20 de ani este cel mai depasit de toate, de toti; repeta ca vrea sa plece, sa fie cu mama lui, sa stea in protectia parintilor in casuta lui confortabila...DAR DE LA RAZBOI NU SE PLEACA!...ceilalti incearca din rasputeri fie sa gaseasca un motiv pentru care sa abandoneze tancul si misiunea, fie sa isi indrepte coloana vertebrala de c0mandanti...

....capitanul (locotenentul) este un dedat la toate, uns cu mii de alifii, un amar plin de humor negru, o black hole de sentimente...si totusi...cand latzul se strange si se afla cu totii intr-o imposibila situatie, prin niste canale desfundate ruinate, foarte tarkovskiene ca look, de prin care se aud sadice muzici romantice arabesti, oroarea le atinge apogeul...intr-o rara transmisie la "centru" ii roaga pe cei de la centrala sa-i anunte pe parintii conducatorului de tanc ca baietelul lor de 20 de ani este ok..."si altceva, mai aveti nevoie de ceva?', intreaba sec omul de legatura..."da...sun-o si pe mama"...

«Pe 16 iunie 1982, la 6,15 dimineata, am trait ororile razboiului pentru prima data pe pielea mea. Am reactionat atunci cu un instinctiv gest de autoaparare. Aveam 20 de ani. ». Acum Maoz are 47, si doar dupa acest ocean de timp (si de spatiu, intrucat a doua zi dupa ce a fost eliberat din armata a emigrat in USA timp de 20 de ani), a putut povesti.

Insa LEBANON nu este un film de razboi. Este un film despre orice experienta extrema in care omori, sau esti omorat. O poveste reala despre supravietuire, in timp ce 'dusmanii", femei-copii-batrani sunt distrusi. Totul povestit cu un excelent simt al sobrietatii si al eficientei filmice.

Am intervievat regizorul care oscileaza intre geniul agresiv si meditatii cu voce tare si jumatate de ton..O experienta autobiografica, un strigat cumplit, precum cel al lui MUNCH, impotriva razboiului....dar ce putem face noi? Raspunsul lui, al filmului, este: NIMIC!

Actorii exceleaza in zona de geniu desavarsit...unul dintre baieti a tinut teatrul national din Tel Aviv un an de zile cu casa inchisa jucandu-l pe hamlet...ceilalti s-au supus la mistificatoare, neanduratoare teste, pe timpul castingului, gen fiecare a fost inchis intr-un mare tanc de otel gol si ruginit cate 3-4 ore, singur...dupa care li se dadea "trezirea" cu o teava grea de metal....infern auditiv, olfactiv, vizual...precum ceea ce traiesc in scurta istorie din film personajele...si totusi: cata umanitate int oate, cata caldura, cata comunicare, dincolo de limbi, registre, posturi! FILMUL anului pentru mine!!!!!!!!LEBANON !!!!!

Mi-a ramas reflectia regizorului Maoz cum ca nu conteaza CE povesti spunem, in orice domeniu, in orice sens...Mai toate au fost spuse, e cert...Astazi, mai mult decat oricand inainte, primeaza CUM le spunem!!!!!!!!!!!!!

Un film de Samuel Maoz. Cu: Oshri Cohen, Michael Moshonov, Zohar Strauss, Reymond Amsalem, Itay Tiran, Yoav Donat, 90 min. - Israel, Germania, Franta, Liban, 2009.

dupa mannheim la soare, thessaloniki la egee

2009-11-17T11:24:00.003+02:00

...UN prim film din acest festival cu 400 de filme: MISSING PERSON de LEE SEo, un sud korean de 35 de ani; debutul abrupt si marcator al unui tip ultra calm care nu vorbeste nici-o boaba de engleza; o descindere in animalismul omului de langa noi, in noi; pana unde suntem inumani? de ce? cine este mai generos: animalul, sau omul? ce este un monstru? incepand de la ce nivel al decaderii un om mizerabil si pervers devine un monstru? Un joc inteligent asupra cercului de dezastre umane, asupra exersarii puterii fata de cei mai slabi...Despre cum ne place sa sarim la carotida celor insangerati...sa muscam si mai adanc si sa ne bcuuram de durerea si de sangele lor...si despre cum toate acestea se reantorc importiva noastra...sau a altora...l-am intrebat la Q&A daca acesta este cumva un subtil manifest impotriva consumului de catzelushi al coreenilor...s-a inrosit si a negat...bof! Deci: un agent imobiliar apparemment tout comme il faut adora sa se incalzeasca sexual maltratand un handicapat al cartierului, pe care il plateste sa lipeasca afise ale catelusilor disparuti...treptat dispar si oameni in acel cartier rupt de lume, de timp...nimeni nu reactioneaza...oamenii sunt sub vremuri, fara aparare in fata celorlalti, in fata maleficului! Sex torid, pervers, animalism, zoofilie, crima. Un prim film absolut dement si excelent realizat. Koreanul, in 2 cuvinte englezesti, mi-a cerut apoi numarul de telefon..................

easy rider c. 1969 pe tapet

2009-10-03T13:20:00.005+03:00

intr-o serata incipienta am poftit la filozofia vitalista a lui EASY RIDER; downloadat, deci, si urgent reconsumat; perfect pe pernele linistite, road tripul baietilor acelora tineri (Fonda superbissim, cat de departe de ceea ce este acum!!), baieti ALTFEL decat ceilalti, si pretul dramatic si repetat pe care orice alteritate o plateste pentru a fi astfel...final stelar, cum nimeni in ziua de astazi nu ar mai avea ...ce-i trebuie pentru a indrazni...Scris la 2 maini de Denis Hopper si de Fonda, regizat de Denis si produs de Fonda; alte vremuri, alte incaperi........

paris in august

2009-10-01T17:31:00.004+03:00

Musee Branly, a palestinian movie, cultures and languages at every step, anxiety and nerves, old magic friends, tuilleries and its tuna steak, dominique et son bracelet, la pinacotheque de paris, and so much shopping...paris is not my city anymore...

sofia rocks

2009-07-14T09:59:00.006+03:00

SOFIA in IUlie planeaza pe caldaramul autentic, pe stradutele supra incalzite, trece prin piete colorate si chinezesti, coboara prin cafenele zen ori vegetariene, Tea House Sofia si jam session jazz pentru cateva suflete adapostite de ploaie.....Relaxare si decadenta la fiecare pas, CHECKPOINT CHARLIE si meniul local revizitat in funk, banci enorme cu figura de wc de gara, hoteluri art deco, pietoni grabiti, doamne cu tocuri clasice si fara burti, barbati feroce care intorc capul in directie opusa la cea mai mica intrebare a vre-o unei femei..Tineret mai putin slefuit, aparent, se arata si se demonstreaza public arareori. Adevarul sta in spatele usilor deschise NUMAI pentru prieteni, pe la care zilnic toata lumea trece. Atmosfera de tara de Sud, apasata de soare si ploi. Incantare.......

primavara pe campii

2009-05-08T15:41:00.004+03:00

..sau despre cum au barbatii orgolii cat cele doua turnuri la un loc; cum dupa ce te imparti pe din 14 cu cei mai iubiti pamanteni, e tot degeaba, caci sufla primul vanticel de rau, de rece, si hop zboara orgoliul din tzatzani!...si da-i suparari, vorbe, ton.......la care cum sa poata remedia sarmana femeie, stiindu-se putin cu o musculitza in zona ante-cerebrala...cu mult, foarte mult, intens si neostoit.........well, you know what!........

sinaia e verde, sinaia e rece si calda si tremura, sinaia se da cu gitanes si cu vin rosu, cu stimorol si confesiune, sinaia rulz! sinaia e acolo, la aer, si nu mai e aici.........

a month, a century after....

2009-04-27T10:40:00.002+03:00

Thailanda mi s-a estompat deja in grisul cotidian...indoors cat cuprinde, am pierdut legatura rapid cu trupul, cu sufltul...sa mai scormonesc dupa niscaiva povesti...

Sukhumvit-Bangkok

cartier de finante si smenuri, zgaraie nori sticlosi, sobri, perfecti. Tocmai ce auzisem comentarii de la un "baron" local cum ca muncitorii thai sunt lazy si nus e pircep, domle'...Dar pe zgaraie norii ceia cine i-a faurit? Imposibil sa nu ma gandesc ca in vecii vecilor amin astfel de constructii nus e vor putea edifica pe-aici, pe la Balcanii nostri. Si au si ei cutremure.......Thailandejii au totusi simtul bibilitului in sange, astfel precum taie bioshketii si arbiustii comunali impecabil, desfac tone de flori una cate una prin zonele de verde...Si mai lasa si cate-o mlastina putregaita cu miliarde de coleoptere printre 4 spatii de color...

Phuket

Trebuie mers una ora juma de avion de la Bangkok. Cand sa aterizezi privel;iste de LOST, vii dinspre marea perfect albastra si intri p[este stanci, verde si ciment gris pal. masina+chauffeurul Auan ne-au condus pe Iggie and moi (Ionut a parvenit acolo dupa una sptamana) pret de aproape 2 ore peste cativa munti, coline, campii, sosele cu iz african, ciment perfect. Casa surplomband un golf, doua sau trei gilfuri, plaje goale, nici tipenie de turisti, combinatie bizara intre prospetimea si magia unei Sinaie goale si verdeata mustind de viata a Africii, cu multe din mirosurile ei. Sublim. Cald, caldissim, prea cald, lumina mai mult decat intensa, strivitoare. Aer conditionat 24h din 24h...........

thai stories

2009-04-06T06:21:00.004+03:00

Bacterial Food Poisoning

Dupa extra-smoothul zbor cu Austrian Airlines (Iggie doarme dus, eu ma morfolesc in toate zarile, mai cu seama la micile galme de aer din Sudul Tibetului, Ionut se lafaie pe 3 scaune deodata), ajungem incantati in dupa-amiaza fierbinte (38C) a unui Bangkok verde verde verde si gris de ciment si beton. Gata sa-l atacam. Hotel 4 stelutze, proprietate verde incantatoare. Foame intensa si mai cu seama pofta de bucatarie locala. La un pret mediu bag 3 soiuri de curry (verde, galben, roshu) dintr-un foc, precum si o duzina de colorate deserturi cat de-o unghie. Cade seara. O data cu prima seara in Bangkok, apar si 8 vome consecutive, fibrilatii reci si calde, cap in flacari, sperietura secolului, gata de cosciug si de repatriat. Pana cand decid sa sar in primul taxi catre primul Emmergency Room. Sistem medical impecabil, engleza impecabila, extrem de curat, pimpat, dichisit. 3 shoturi intense in patul de spital, dupa care au urmat 2 saptamani de pilule si gelule. No more curry for me, ever!

Second day in Bangkok

Ne trezim bine-dispusi. Igor in schimb isi incepe mica crucificare, 3 vome dintr-un foc. Bagam taxi urgent, de-acum cunoasteam drumul. pediatra de vreo 225 de ani, impecabila. Iata cum se poate cunoaste o cultura de foarte dinlauntrul ei.....Siropuri si injectii, totul s-a terminat cu bine.

Khao San cu Vladutz

Third day in Bangkok 7 am, sub un miliard de grade jumate, strabat cel putin 50 de km cu taxi-metrou-tren suspendat spre a-l depune pe Igor la un local day-care, cu vorbe in Engleza. Impecabila. Dupa smirocaielile de rigoare si prietenia intensa a camarazilor thai, l-am lasat pe Igor la treaba lui si am purces peste alti 40 de km mai la vest catre KHao San Road sa ma vad tangential cu Vladutz, in drum spre Laosul lui si coborari cu barci de lemn pe curenti fluviali....Sau whatever...Din Sukhumvitul de beton, sticla, ciment impecabil, zgarie nori fascinanti si curati, ori contorsionati in culori sobre, patrund peste pamanturile regale si intrevad din taxi GRAJDURILE imparatesti, pe undeva prin fundul domeniului atent inconjurat de garduri si garzi. Grajduri unde odihnesc, in plin centru al orasului in fapt, vacute elvetiene grase si pe jumatate adormite, linistite, pregatite de a servi familia numeroasa a Regelui. Rege aparent pe cel putin un milion de pancarte aurite si filifizonate din 20 in 20 de metri, la fiece intersectie, pe dreapta ori pe stanga, Regele la 12 ani, la 34, la 68 (acum are 85), cu Doamna ori nu, in moda anilor'50 ori cu parul mai retezat de ani '80, etc. Veneratie totala, care mie nu-mi poate produce decat repulsie. Ajung pe stradute minuscule si cu cladiri de max. 1 etaj, strabatute de back packers sau thai care incearca sa vanda orice imaginabil, tarabe, trotuare, busuri fara geam, popor adevarat...Circulatie abulica, dreapta e stanga si vice-versa, cate un templu, un altar, un wat la fiecare 200 de m spre aducere aminte. Un soi de satuc in oras in care imediat strabat mirosurile si lay-backul. Terase cu turisti care stau acolo de veacuri, negri de bronz, aurii, decoltati, frumosi ori repulsivi. Not really my cup of tea, cam hippari pe gustul meu, dar nu toti, nu tot. Rezolv deblocarea telefonului cu ajutorul lui Vlad, dupa care imi ofera o minima conversatie de informare si un platou cu aburinde fructe proaspete la SAWASDEEKA CAFFE pe colt cu Khao San Road. In 55 de minute ne despartim, eu mai admir putorile si parfumurile, culorile, zbenguiala, dupa care sar in taxi catre civilizatia de avant-garda din Sukhumvitul mega urban. Preiau copilul de la gradinita incantata de romanash, si da-i 2 ore pe BTS-tren suspendat, plus metrou underground, plus taxi inca vre-o ora....la finele unui secol de peregrinari cu bebe de 3 ani de mana, absolut extaziat de peisajul high-tech, in incantarea tuturor thai-ilor din jur, ajungem "acasa" la Rama Gardens Hotel, in Nordul; Bangkokului. Nani si piscina in 3 piscine, putin gym, de voie.

continuarea maine....

thai pics

2009-04-04T13:03:00.007+03:00

o luna de thai

2009-04-03T22:25:00.004+03:00

...ne-am intors dupa o luna in thailanda care a fost mai mult o mare sperietura decat altceva...cel putin azi in prima zi, cu jet lag, cam asa o vad, dincolo de superbele locuri vazute si oamenii misto intalniti, imi vin in cap, deocamdata, mai cu seama ororile!!!!!!precum un elefantel necrescut adus in cel mai mare trafic imaginabil, in burta bangkokului, in fata unui mall bizar si aproape parasit numit Pratunam Market...elefantel opiumizat, clar, din balanganeala abulica a caruia profitau un mafiot tatuat si fratele lui adolescent, cred...i-am intrebat cum aveau inima sa-i faca asa ceva elefantului, vindeau niste saratele pe care turistii le-ar fi cumparat si le-ar fi dat apoi de mancare elefantului...si cand s-au facut ca nu inteleg am urlat la ei si le-am zis FUCK YOU!!!!!!!!!!!!!! imediat mi-am primit o imbranceala maxima de la mafiotul tatuat, la care a sarit ionut, cu Igor de mana (epuizat de mers prin 38C vreo 6 ore in ziua aceea), si da-i imbranceala romaneasca...dupa care tot noi am rezonat ca scoate thaiul un shish local si mai bine abandonam drepturile elefantilor...imbecilii naibii, pretind ca venereaza animalul asta, precum altele, ca cica nu omoara nici-un gandac, pe naiba...niste ipocriti, o natie si un popor de mega ipocriti....mananca maimuta in mod curent, le exploateaza cu funii scurte de gat sa le culeaga nuci de cosos si le tin legate in lat 24h din 24h (desi asta a fost un spectacol inopinat si admirabil in phuket la o cotitura de jungla cu asfalt)....fac pe mega pudicii daca te vad ca stai topless pe o plaja mega izolata pe unde se intampla sa treaca sau sa pescuiasca, insa absolut TOATE fetele lor intre 12 si 30 de ani se borfaiesc big time, agata albi pe strada, majoritatea tipi la 50-60 de ani, invariabil TOTI tipii albi pe care ii intalnesti in vacanta si-au "inchiriat" cate o fata locala sa merag cu ei pe vapor, la plaje, etc.............si nici-un tip sub 40, majoritatea la pensie......voma totala!!!!!!!!!!!

astept sa-mi treaca oboseala drumului animalic de lung sa astern si vorbe bune....

bamgkok de zece zile

2009-03-17T05:26:00.002+02:00

Zece zile in SIAM, zece zile in Bangkok, pe Rangsit road, cu drumuri climatizate intre mega ultra extra malluri, slumuri din cartoane ori adormiti pe carucioare ruginite, temple mai vechi ori mai noi, piscina de dupa-amiaza, gy,ul pe fuga, yom tung supa cu galusti de shrimps, zambete, calm si politete, ko pum ka se spune multumesc pe "femeieste"...Bsangkokul ma lasa epuizata si calda, 38 C la umbra, ape si ape si ape...Verde, gris, culori.

siam a bord

2009-03-10T06:47:00.001+02:00

...and OFF we go to the distant Bangkok, and all the lavish rest..........

catellan and his world

2009-02-24T08:13:00.009+02:00

MAURIZIO CATTELAN, un comic subversiv

as published in REPUBLIK/february 2009

Cine este Maurizio Cattelan? Un artist de cacao. Zice el. Şi mai zice că are „ o faţă de spate”. Şi încă câteva referinţe despre munca lui: a fost până acum femeie de serviciu, poştaş, chelner, grădinar, donator de spermă. Cattelan este autodidact într-ale Artelor. Nu a urmat nici-o academie, a început mai multe universităţi, şi cel mai mult a investigat calea economiei. Plictisit şi de aceasta, umplut de gusturi macabre după o lungă perioadă ca agent de pompe funebre, a devenit ucenicul unor designeri importanţi de mobilă, precum Ettore Sottsass. Acolo şi-a format mâna de sculptor, şi şi-a încropit un catalog cu lucrări proprii pe care le-a trimis diverselor galerii. A debutat în Artele contemporane cu “sculptura” unui struţ cu capul adâncit în pământ, sau purtând un costum hilar cu capul lui Picasso deasupra…Fidel spiritului său lasciv şi negativist, în anii ’80 a creat fundaţia “Oblomov”, menită să apere artiştii leneşi de infracţiunea competitivităţii.
Acum nici nu pictează, nici nu sculptează. Toată lumea artelor însă vorbeşte despre el. Este artistul cel mai aclamat şi mai căutat. Cea mai faimoasă „instalaţie” a lui este Papa Paul al 2-lea din ceară, peste care s-a prăvălit un meteorit. Se numeşte”Bunica, acum”. La Palermo a instalat o uriaşă pancartă pe care scrie “Hollywood”, în maniera filmelor americane. Numai că în loc de Sunset Boulevard, dincolo de ea găsim groapa de gunoi a oraşului. Iar la Stckholm a instalat un Hitler îngenunchiat.
Reacţiile la ceea ce face Cattelan seamănă celor pe care le au locuitorii îngroziţi ai piesei lui Ionesco „Rinocerii”(1960): uimiţi şi infiorati la trecerile fulgurante ale mamiferului pe trotuarele lor. O zonă familiară a absurdului, care il reduce la normal. Un absurd pe care noi nu-l mai remarcăm, şi pe care Cattelan îl vede. În lucrarile lui animale împăiate sunt adesea plasate în situaţii care nu surprind imediat. Porumbeii din pavilionul Italiei de la o Bienală de la Veneţia, de exemplu, stau cocoţaţi pe operele lui Ettore Spaletti sau pe structuri metalice din plafon („Turiştii”, 2001), câini docili stau lângă un semineu („Good Boy”, 2003) sau par să doarmă pe un scaun, pe când ei defapt sunt morţi de-a bineelea, astfel precum o indică titlul lucrării: „Morto stecchito” (2007). Alte personaje sunt prezentate în contexte puţin probabile, dar nu imposibile, precum calul suspendat de tavan din lucrarea „The Ballad of Trotsky” (2006), sau ”If a Tree Falls in the Forest and There Is No One Around It, Does It Make a Sound?” (2002), care prezintă un măgar care poartă un televizor în spate.
În alte cazuri nu mai avem nici-o îndoială: nimeni nu a văzut încă o veveriţă care se sinucide cu un revolver precum în „Bidibidobidiboo”, decât poate în anumite desene animate precum „Screwy Squirrel” de Tex Avery. Înainte de acestea Cattelan pusese deja în scenă într-o galerie un măgar viu sub titlul de:”Warning! Enter at Your Own RISK…”(1998), ceea ce nu era mai puţin extravagant decât o sinucidere din regnul animal, dar era cel puţin ceva real. Cattelan a pornit deci de la faptele reale către cele probabile, şi a ajuns în zona absurdului, a acelui absurd al lui Ionesco. O zonă în care ne este imposibil să decidem intre normal şi imaginart, între existenţă reală şi ceea ce nu se poate nicicând întâmpla. Şi totuşi, precum în operele lui Cattelan, ceea ce e puţin probabil să se întâmple apare şi în situaţii ale cotidianului, care capătă proporţii de coşmar. Între timp autorul acestor puseuri de drame comice predă Istoria Artei şi Estetica la Facultatea de Belle Arte de la Mans şi la Paris 1, este critic de artă şi trăieşte plenar la Paris.
Jocul său preferat însă ţine de legendele din jurul operelor asa-zis „găsite”. A denunţat deja de câteva ori furtul unor „opere invizibile”, ori a lăsat adesea un bilet cu „revin imediat” pe uşa unei galerii goale. La Castello di Rivara s-a aruncat într-o zi pe un geam de la etaj coborând pe un cearceaf alb. Declarându-se într-o perioadă fără idei, altă dată a copiat perfect expoziţia unui alt artist şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a inaugurat propria expoziţie într-o galerie învecinată.
Am putea să credem, precum unii o fac, că prin ironie şi prin desacralizare Cattelan sfidează paternalismul şi autoritarismul societăţii. Pentru alţii el este un „asamblator” genial care, urmându-şi propriile intuiţii, îşi povesteşte propriile adevăruri. A expus deja la Museum of Modern Art din New York şi la Museum of Contemporary Art din Los Angeles, la Ludwig Museum din Koln şi la Museum of Contemporary Art din Chicago, cu expoziţii personale la Louvre şi de şase ori la Bienala de la Venezia. În 2001 îl obligă pe Emmanuel Perrotin, proprietarul galeriei sale pariziene, să se deghizeze timp de 5 săptămâni într-un uriaş iepure roz. Chiar şi după o ultimă recentă lucrare intitulată: “Now”, în care corpul lui Kennedy este strecurat într-un tub metalic, artistul continuă să susţină că cel mai indicat loc pentru a-şi expune lucrările sunt toaletele pentru doamne de la mallul din Padova, oraşul său natal.
Dar lui Maurizio Cattelan îi place cel mai mult să devină el-însuşi o operă de artă, când îşi sapă un mormânt, sau atunci când obligă Poliţia să-i facă 200 de portrete robot de wanted... Marele scandal a survenit însă o dată cu o instalaţie care prezintă trei copilaşi fantomatici în blugi şi tricouri, descălţaţi şi murdari de praf, cu ochii scoşi, prinşi în jurul unui copac comunal din Piazza XXIV Maggio la Milano. Provocarea i-a fost auzită şi a făcut să explodeze un întreg arsenal de acuze, în care cea mai păcătoasă intervenţie a fost tocmai a lui Catellan. Artistul a declarat doar că regretă că o operă despre violenţă a devenit un act violent în sine. Întrucât unii dintre cei provocaţi nu s-au limitat doar la proteste verbale, ci au trecut şi la fapte, încercând să distrugă instalaţia. Oameni ‚vigilenţi” care, pentru a evita să-şi pună întrebări esenţiale, încearcă să elimine cauza, opera de artă, să protesteze zghomotos. Astfel cum s-au văzut adeseori în decursul Istoriei Artelor. Acum pendulează între East Village, Paris şi Milano, prefera sa fie mai degraba curator decat creator, şi a creat scandaloasa revistă Permanent Food , alcatuită exclusiv din imagini furate din alte reviste…
De curând Louvre-ul i-a prezentat din nou ultimele intervenţii discrete şi provocatoare. Maurizio Cattelan a instalat lângă faţada Palatului o operă care reprezintă un adolescent cântând la baterie. Aşezat pe balustrada terasei Mollien, această fragilă siluetă poetică interpelează vizitatorii şi le semnalează că în muzeu se petrece ceva neobişnuit şi misterios...
Giulia Dobre

top ten filme giu 2008

2009-02-09T16:46:00.003+02:00

De drum şi inimă seacă

top ten filme giu 2008/2009

1. De partea Cealaltă/ Auf Der Anderen Seite
2. Paranoid Park
3. Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
4. My Blueberry Nights.
5. Irina Palm
6. Fay Grim
7. Gangster American/American Gangster
8. Vulpea şi Copilul/ Le Renard et l’Enfant
9. Dispărută fără urmă/Gone Baby Gone
10. Persepolis.

1. Auf Der Anderen Seite/ De partea Cealalta
Regia: Fatih Akin;
Pentru performanţa scenariului şi a regiei de a clădi un film al singurătăţilor, într-o meditaţie despre public şi privat, despre căile sinuoase ale vieţii, despre momentul ACUM pe care îl putem atât de uşor rata, despre rădăcini şi despre integrare într-o altă cultură.

2. Paranoid park
Regia: Gus Van Sant.
Un film despre hazardul vieţii, despre indiferenţa cu care se poate provoca moartea unui necunoscut, despre un adolescent de 16 ani care nu este altceva decât un corp solitar dislocat într-un spaţiu-timp ireal, care urmează traiectorii variabile şi care se pierde…Un film catartic, un film despre creştere.

3. Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
Regia: Andrew Dominik.
Pentru plastica şi ritmul lui, în care Jesse James este un soi de Crist însângerat şi păcătos, pregătit pentru martiriu. Un film imperfect şi fără speranţă, precum cântul funebru al unei epoci care dispare, un western melancolic şi sobru, lung, lent, static.

4. MY BLUEBERRY NIGHTS
Regia: Wong kar Wai.
Munţi de gelatină, îngheţată lichidă, un peisaj de pe altă planetă. Filmul începe de la un enorm desert cu afine şi conţine personaje puţine, spaţii închise, situaţii care se repetă în spirală. O călătorie americană cu personaje bizare şi pierdute. Un film ca un videoclip stilat, rarefiat şi seducător.

5. IRINA PALM
Regia: Sam Garbarski.
Pentru pudoarea şi rafinamentul în povestirea unei situaţii care ar putea părea vulgară, despre o femeie plină de compasiune, fără prejudecăţi. O comedie sofisticată, cu un ton vesel, cu un excelent personaj feminin plin de viaţă, care trăieşte din sentimente şi contradicţii, o comedie inteligentă şi gentilă care nu provoacă.

6. Fay Grim
Un film de Hal Hartley.
Pentru excelentul scenariu de spy-story în care personajele sunt mişcate precum piesele unui şah extra-planetar. Un film care flirtează cu misterul, în căutarea unui bărbat evocat, citat, iubit, detestat, căutat şi aproape găsit. Un cinema anti-spectaculos, străbătut de o fabuloasă sensibilitate literară.

7. Gangster American/American Gangster
Regia: Ridley Scott.
Un pachet seducător, ticsit de talent, captuşit cu mult suflet şi remixat funky. Un film care agresează cu cadre în care acul intră într-un braţ curat, cu răni supurînde, cu evidenţa grafică a catastrofei aduse de droguri. Un film despre tipii buni şi tipii răi, povestea clasică a unor pălării albe cu borul negru de la intersecţia dintre Harleem şi Eighth Avenue.

8. Vulpea şi Copilul/ Le Renard et l’Enfant
Regia: Luc Jacquet.
Poate cea mai cuprinzătoare definiţie a ceea ce înseamnă iubirea: a domestici o altă fiinţă. Câteva respiraţii, zbateri, fugi. O poveste simplă şi directă, clădită doar din emoţii şi din imagini extraordinare, cu două personaje, despre întâlnirile emoţionante pe care le avem, despre întâia mirare în descoperirea celuilalt, apoi despre aşteptările noastre, urmate de ceea ce credem că ne sunt victoriile. O poveste despre limita subtilă care separă iubirea şi posesivitatea.

9. Dispărută fără urmă/Gone Baby Gone
Regia: Ben Affleck.
Pentru subtilitatea poveştilor din background, unde vedem o Americă pradă unei derive morale fără întoarcere, în care Dumnezeu şi-a abandonat creaturile, lăsând doar, pe ici, pe colo, câteva urme de sfinţenie. Cocaină, teamă, infinită oboseală, simţul golului, baruri obscure, oameni neloiali, pachete de bani şi dorinţa câtorva de a merge înainte şi de a se face utili: acesta este filmul lui Affleck.

10. PERSEPOLIS
Regia : Marianne Satrapi
Pentru măiestria de a prezenta douăzeci de ani de istorie prin ochii unei tinere iranience care creşte, se schimbă, înţelege, descoperă povestea familiei şi a ţării ei, vede o revoluţie, apoi un război, suferă, emigrează, se reîntoarce în Iran şi apoi evadează din nou. Un film simplu şi sofisticat, atît de sofisticat încît pare simplu, plin de fapte, de personaje, de emoţii, de idei. Un cartoon tradiţional în alb şi negru, ductil şi potent, abstract şi precis.

timp timp timp...........

2009-02-03T09:51:00.002+02:00

...de cand am fost "lasata la vatra" din diverse parti ma bucur, inocent aproape, de foarte multul timp liber pe care brusc l-am recapatat!!!! Citesc enorm, din nou Echenoz-urile si TOUSSAINT-urile mele de suflet, imi vad filmele amanate luni, ani de zile, revad, reancarc, redescopar, resimt. Ma concentrez esential asupra bebelusului aventuros, si in egala masura pe informatiile despre SIAM, urmatoarea noastra destinatie de suflet. Aventura suprema.

Dar pana atunci, vad, aud, citesc, iubesc, gandesc. Adesea, amar.

lost in translation

2009-01-03T10:27:00.004+02:00

la final de an multe calatorii....de facto, de oniris, de senso.....craciun relaxed cu ai mei, din toate unghiurile si vorbele, REV cu gasca de 30 de ani incoace...E totusi atat de mult sa-ti poti numi fie si doar cativa amici de-o viata, mai cu seama dupa 30 de ani, mai abitir decat DUMAS...

Aseara pe 2 Januar 2009 brusc am simtit nevoia de a revedea LOST IN TRANSLATION, notarea atat de curata si fina a Sophiei Coppola a unei intalniri intre DOUA LUMI, doua varste, doua vieti.......si am scris:

Cealaltă călătorie la Tokyo - Lost in Translation

Între modă şi publicitate, între poveste de iubire şi poveste de prietenie, între imperiul simţurilor şi cel al semnelor, filmul Sophiei Coppola stă la mijloc, într-o infinitezimală măsură, exact măsura din care se naşte emoţia fugitivă, tăioasă şi lacrimală...Unul dintre resorturile filmului ţine tocmai de faptul de a se pierde în traducere, şi, în sens mai larg, în dificultatea de a schimba sentimente, vorbe, senzaţii, de a spune lucrurilor pe nume, şi bineînţeles de a se face înţeles...Lost in Translation este traducerea imposibilă a unui sentiment între doi străini. Cele două personaje ale filmului sunt dacă nu doi oameni pierduţi, cel puţin profund decalaţi într-o lume ale cărei coduri şi moduri de viaţă nu le stăpînesc. Pe de o parte, Bob Harris, star de cinema în declin, acceptă pentru creatorii japonezi ai unei publicităţi la whisky să joace un arhetip american care îi displace. Pe de altă parte, Charlotte aşteaptă trecerea timpului în timp ce soţul ei se agită pe platourile fotografice ale oraşului. În fine, un al treilea "personaj" al acestei poveşti este imensul hotel de lux Hyatt Park care domină capitala japoneză. Afară tornada urbană, înăuntru o oază de linişte.În acest spaţiu simultan agreabil veluros şi straniu impersonal, Bob Harris realizează foarte repede că se înşeală: ar trebui să se întoarcă la familie, să joace teatru sau să caute un rol într-un film. Terorizat de rolul de tată şi de soţ iresponsabil el cochetează cu depresia. Insomnia, lipsa de comunicare îl închid în închisoarea aurită a hotelului de lux.Charlotte trăieşte o situaţie similară. Douăzeci de ani, senzuală, absolventă de filozofie, este foarte confuză în privinţa viitorului. În scurta sa călătorie la Kyoto, pe culoarele sau în barurile hotelului şi ale oraşului, ea se caută pe sine. Japonia alunecă peste ea. Este o suprafaţă peste care pluteşte, încercînd să înţeleagă fără însă a se întreba cu adevărat. Se lăsa pătrunsă de la distanţă, din poziţia de post-adolescentă americană, ecou al definiţiilor lui Dostoiewski sau Gombrowicz, precum o întreagă generaţie de japonezi cu care intră în contact. Evanescentă, ea este imaginea universului modei chic japoneze pe care Coppola o adoptă pentru a-i defini stilul.Alături de Charlotte, Bob va schiţa pe culoarele, în ascensorul, în piscina sau în barurile hotelului o relaţie care nu este nici o poveste de dragoste, nici una de sex, şi nici măcar schiţa unei prietenii clasice. Doar o întîlnire la limita flirtului în care ambii parteneri ştiu că nu există viitor. Aceasta bizară Japonie va fi cea care îi va uni, totuşi, în doar cîteva zile, în care îşi vor murmura lent, tăcut, cuvinte imposibil de tradus, despre o emoţie sau un vag sentiment pe care nu îl vor putea trăi dincolo de acest spaţiu al fericirii, insular şi rapid... Melancolici şi incapabili de a acţiona, cei doi învăţă să se cunoască şi să se iubească.Sofia Coppola accentuează de multe ori în spirit ironic şi spiritual diferenţa culturală între civilizaţia occidentală şi o lume precum cea niponă, prin lungi cadre ale oraşului Tokyo splendid filmate. Cadre care măresc uimirea în faţa unui ocean de lumini fără referinţe şi se joacă în mod abil cu tema dublului....În fapt pierderea de sine este ca o dedublare a identităţii: imaginea protagoniştilor este mereu reflectată într-o oglindă ori într-un obiect care ne trimite din nou la ideea de dublu. O alegere foarte inteligentă a regizoarei este aceea de a arată natura empatică a raportului între cei doi, care nu alunecă în raportul fizic şi se consumă într-o afectuoasă şi introspectivă redescoperire de sine.Servit de o coloană sonoră superbă, acest film foarte nocturn este lucrat în mici tuşe impresioniste, pe rînd comice sau romantice. Statura impozantă a lui Bill Murray îi domină pe autohtonii asupra cărora aruncă o privire simultan obosită şi înfricoşată. În tăcerile sale, în ceea ce nu spune, Murray este magistral şi tulburător.Personajul Tokyo este un compendiu de hyper-modernitate absolută. Ca o plasă de fundal care va sfîrşi prin a prinde în ea ca într-o capcană păianjenii care o ţes... Luminile, oamenii, umbrelele, zgîrie norii, ecranele uriaşe, barurile în care urlă motoare în faţa unei mase de oameni cu degetul arătînd spre cer şi care nu văd pe unde merg, pe un pămînt care nu mai e unul, care în fiecare clipă tinde să îşi ia zborul, într-o lume în care totul e banal heteroclit, deci fascinant...O lume de suprafeţe în care fantasmele şi ficţiunea s-au tradus în realitate. În acest univers de ultra-ficţiune, lumea este o adunare de semne din care este aproape inutil să încerci să înţelegi ceva... Pentru cei doi această călătorie este traducerea singurătăţii, una care se sparge în bucăţi, chiar dacă împărţită la doi...Lumina şi montajul sunt apropiate unui spot publicitar pentru Kenzo, păstrînd totuşi trăsături intrinsece povestirii. Un veritabil cut up de imagini se confundă cu forma parcelară a amintirilor. Simţul decupajului şi al montajului care fragmentează momentele de rătăcire ale Charlottei sau cele în care se plictiseşte şi meditează singură în cameră de hotel, captează profunda sensibilitate a acestei senzaţii de rătăcire...Legănaţi de muzica celor de la Air, regăsim în acest film atmosfera plină de subînţelesuri din primul film al Sophiei, o atmosferă a jumătăţilor de măsură, fără mult dialog, nici contacte corporale, în care efectul catharsis funcţionează deplin. Totul e bine întins şi chic, de un bizar simpatic. Un film care l-ar fi făcut fericit pe Roland Barthes în Imperiul Semnelor, o lume în care senzaţii, semne şi priviri (în celebrarea semiologiei pathosului) fac din această peliculă o capodoperă de bun gust şi de eleganţă.Rezultatul este o comedie nostalgică şi tandră care se apleacă asupra unui bărbat la vîrstă adultă care parcurge o mică bucată de viaţă alături de o femeie tînără şi dulce. Un mare film despre imposibilitatea de a fi şi de a ne înţelege contemporanii într-un Tokyo care îşi ascunde trecutul sub o suprafaţă de hyper-prezent. Imaginile din Lost in Translation sunt traducerea fragmentelor unei întîlniri pe care doar memoria noastră o va reţine... O poveste fără ieşire dar prin care Bob şi Charlotte ar fi putut, poate, să fi dat mai mult sens existenţei lor... Separarea finală e uscată şi non-consolatorie, nu rezolvă situaţia, însă conferă întregii poveşti conotaţiile unei simple şi plăcute paranteze...

"More than this... you know there's nothing..."

Şi totuşi...

2008-12-12T17:45:00.001+02:00

Ingerul negru cu fata curata

TRICKY TALKS cu Giulia DOBRE

Artist multietnic ca origini si ca stil de viata, Tricky are 40 de ani. Intre trip-hop, film si televiziune, a lucrat cu mai toate numele experimentale sau nu, de la Bjork la The Gravediggaz, de la Jerry Bruckheimer la seriale lesbiene…. Dupa 5 ani de liniste revine cu un album nou: Knowle West Boy. Inca de la primele vorbe a fost viu si arzator, contagios…
L-am intrebat cum de exact in acest moment al vietii s-a gandit la copilarie si la locul in care a crescut. Mi-a raspuns ca de mult se gandea la acest subiect, dar ca:”… Nu e un album doar despre adolescenta mea. Sunt si multe alte subiecte. Knowle West e un loc din care nu te-ai astepta sa iasa nimic bun. Insa eu sunt foarte mandru ca provin de-acolo, dintr-un loc cu oameni dintr-o bucata!”… Il intreb daca s-a gandit vreodata ca a creat un sound foarte personal. Daca s-a gandit vreodata la cat de mult a evoluat muzica lui in ultimii 18 ani…“ Inca incerc sa-mi gasesc soundul propriu. Imi doresc sa il schimb mereu, si asta vine oricum natural. Nu aleg schimbarea cu orice pret. Vine de la sine. Si nu, nu cred ca exista un “sound Tricky”. Chiar daca fiecare album suna diferit, cred ca se recunoaste stilul meu. Cred ca exista un sentiment Tricky. Un vibe Tricky. “
Dupa ce in adolescenta ameninta sa iasa puternic de pe sine, talentul lui extrem l-a mentinut pe linia de plutire. La 20 de ani aparuse spectaculos pe scena, scriind 9 dintre piesele albumului “Blue Lines” al lui Massive Attack. Foarte multi ani a stat in America, taram adorat, unde a trait misterios. Il intreb de ce acest exil autoimpus si neproductiv. Raspunde: “ Poti sa ai un anume tip de succes si sa nu insemne defapt nimic. Apari pe toate copertile faimoase, dar lumea nu te cunoaste. Si nimanui defapt nu-i prea pasa de tine, cel real. Am simtit nevoia sa ma caut prin underground. A supravietui in muzica este la fel de dur precum a supravietui in Knowle West, uneori e mai bine sa dispari putin, iar alteori trebuie sa-ti faci simtita prezenta. In America am invatat sa pierd timpul cu gratie…Imi vizitam putinii prieteni, stateam pe terase la o cafea si o tigara ore in sir, adesea singur. Era perfect. Mancam in cele mai bune restaurante care apartin unor prieteni ai mei, traiam simplu si bine. Am avut cateva iubite, mi-am vazut familia. Am trait. Uneori mai fugeam la cate o noapte nebuna in Vegas, cu gasca…”
L-am intrebat cand, in agenda ultra plina de inregistrari, turnee, concerte, relatii cu media, mai are timp de el-insusi. Daca face sport, daca tine diete. Daca il intereseaza. Da, Tricky face foarte mult sport. Sala zilnica. Si tratamente intense de acupunctura. Trupul e sanctuarul lui. Asta si pentru ca Tricky are o candida cronica, cu care se lupta de ani de zile. Imi spune ca antibioticele i-au cauzat o puternica intoleranta la glucide, la lapte, la o seama de alte alimente de baza. Deja cunoscut pentru starile sale rapid schimbatoare, mergand pana la paranoia, in mare parte bazate pe consumul industrial de marijuana, ajunsese intr-o faza in care intreaga cariera i-a fost pusa in dubiu.
Acum este insa alt om. Cu totul. “Prima dezintoxicare a durat 3 luni. Eram in turneu, si a trebuit sa iau un bucatar cu mine. Trebuia sa supravegheze tot ce mancam si sa ma tina departe de zahar si de cereale. Initial am fost foarte bolnav de la schimbarea dietei. Transpiram si vomam- era hardcore! Dupa 6 saptamani, am ajuns intr-un magazin si aproape ca am lesinat cand am simtit mirosul ciocolatii si al dulciurilor”. Acele zile negre insa au trecut. E mandru de “diferenta” care se simte pe album, in voce, in soundul epurat si eclectic. Pana si astmul de-o viata i s-a mai potolit de cand nu mai consuma nici-un produs lactat. S-a mutat pe bune la Paris pentru bucataria excelenta, pastrand dieta. ”La inceputul dietei nici macar nu stiam ce sunt alimentele integrale, dar acum le descopar cu un soi bizar de intuitie. In locul lucrurilor care imi placeau, m-am trezit ca poftesc dupa chestii gen sparanghel, mai ales dupa ce fac sport. Si pentru ca le am acum pe toate bine aranjate, mai pot trisa din cand in cand, cu o pizza”.
Materie de baza pentru acest ultim album, o relatie furtunoasa tocmai i s-a destramat. Isi propune sa nu se mai indragosteasca o buna vreme…Insa femeile sunt pentru el lumea. Misterul prim si ultim. Ii place sa-si plaseze femeile in pozitii puternice, masculine. A crescut cu ele, prin ele, adesea se imbraca pe scena in costume femeiesti ca un omagiu adus inefabilului ascuns in spatele fustelor…Lucreaza cu femeile, le iubeste patimas. Dar nu e capabil s-o exprime altfel decat prin muzica. Este satul de actrite si de manechine, prea ocupate, prea superficiale. Si-ar dori, poate, sa intalneasca o fata simpla, cu un umor sanatos, cu care sa vorbeasca ore in sir la telefon, care sa-l faca sa rada. O fata de cartier…
Ce ii repugna? “Chiar acum, imi repugna barbatii in toata firea care fac pe lupii sexy. Gen Pharell sau Timberlake. Nu inteleg de ce se stramba in camera, in video-clipurile alea, incercand sa para super bombe sexuale. Cand asta trebuie sa transpara fara nici-un efort. Defapt nu trebuie, pentru ca nu asta vinzi. Cine mai cade in plasa asta, a atractiei fortate?”.
Il intreb daca mai crede in necesitatea textelor, a versurilor, in lumea actuala cinica si grabita. “De multe ori scriu doar texte. Fara muzica. Nu stiu ce primeaza la mine. Cred ca textul. Ma doare cand scriu vorbe. Parca sunt vehiculul unei alte sensibilitati. Poate sunt aici ca sa exprim ce n-a apucat mama (sinucisa cand el avea 4 ani, n.a.). Sunt vocea ei. Cu totii spunem tot felul de chestii dementiale in fiecare zi, si ele trec, nu le noteaza nimeni. Pe mine astea ma inspira. O respiratie ingreunata, un colt de strada in LA, clasa in care invatam…”
Il intreb ce mai asculta. “Totul, spune, chestii de tineret gen MGMT sau Death Cab for Cuties...Vad insa multe filme acum, ador filmele. Tocmai am terminat de turnat unul: "Brown Punk”. 12 cantece din artisti diferiti,ale caror cuvinte formeaza un scenariu...”
L-am intrebat cu ce artist si-ar mai dori sa colaboreze, si ce zone muzicale sa mai exploreze. De curand a compus si cantat cu Tom Waits, poetul damnat al Americii, cu care recunoaste ca are enorm in comun. De la dezabuzare, la urgenta de trai cat mai multe, si a face muzica. Are o multime de alte vise. Vrea un album intreg cu PJ Harvey, muziciana pe care o admira neconditionat. Isi doreste sa viziteze mai multe locuri pe unde doar a trecut timp de cateva ore inaintea unui concert. Europa de Est il fascineaza. Simte o gramada de noi albume fierbandu-i in stomac. Cum zice el:”… I've got albums to make, I've got souls to touch…”.
Ultimul sau album redefineste atomosfera absolut seducatoare si cosmopolitana a lipsei lui de radacini. “10 piese cu 10 stari diferite”, spune Tricky. “School Gates” este o cantecel folk mai sumbru decat partea intunecata a Lunii, scris in amintirea unei relatii hiper-colorate din prima sa adolescenta. Relatie din care astazi supravietuieste o fiica de 23 de ani. Urmeaza primul cantec in care canta singur:”Council Estate”, despre viata fara tata in cartierul underground. Un cartier in care, spune Tricky:”…Eram toti tratati la fel, albi sau negri, pentru ca eram cu totii saraci. Oricum pe mine m-a crescut bunica, care e alba, si am verisori de toate rasele. Am crescut ascultand Elvis si Bob Dylan, si privind filmele de groaza ale bunicii, cele in alb-negru, clasicele. “
Fragil si barbat, interiorizat, inocent, dezabuzat si ireverentios, punk-rockerul Tricky se intoarce.

de citit

2008-12-12T17:32:00.001+02:00

trickyyyyyyyyyyyy

2008-11-26T17:29:00.002+02:00

I am in such a FRENZY mood for TRICKY's energy and issues! At 8pm tonight I shall regain some life....again....

pe aripile vantului

2008-11-23T15:18:00.007+02:00

...invernal am zburat spre casa aseara, in cele mai crunte temeri, cu angoasa catapultata la maxima viteza in creieri din cauza vremii absolut ucigatoare de peste Balcani...Xanaxul si-a facut efectul abea dupa ce am ajuns la Bucuresti, si inca isi mai face, la 24 de h dupa ce l-am avalat....

Din 4 ore de interviuri fructoase de la Salonik am montat astazi doar 5 minute 40 secunde ptr emisiunea dupe Radio Romania...E un max acordat eventului. Normal, sunt atatea lucruri care apar, dispar, se fac, se consuma.

Un virus infim si infinit vad ca mi-a patruns in corp si ma nedumereste destul de intens pe la portiunile mediane.Cu foarte mare greu ma pot concentra pe condus, si sincera sa fiu la mizantropia uriasa pe care am acumulat-o, as sta inchisa in turnuletul meu de argint fara probleme...

Poze din Salonikul acesta.

taking off

2008-11-22T12:58:00.005+02:00

Tot la Thessaloniki TIFF 49. Dupa 3 zile de soare complet am revenit la meniul de toamna. Care pare mai degraba de iarna, cu o ploaie rece dezlantuita si vanturi pe care ma indoiesc ca imi va decola avionul mai tarziu. Aseara am vazut JAY, film Filipinez(foto cu 2 personaje masculine nude pe pat....) despre manipularea cu televizorul. La ei pare mult mai grav. Evident pe fundalul acelorasi discutii de "gender"...Cu un actor principal foarte ironic si natural.

La miez de noapte am consumat minunatii frantuzesti in piata centrala Aristotelus, la renumitul AYOLI. Plin de familii locale cu sute de copii. Astazi am ratat vizionarea de presa a lui Anghelopuolos. In mod absolut voluntar. De suparare ca Dafoe imi este doar pasager trecator prin vizorul adiacent....

Si, anyway, dupa vinul rosu de Boutiari (sau cum???) de aseara, simt ca m-au lovit 50 de port-avioane care nu au reusit sa franeze la timp si mi-au ajuns DIRECT in ceafa!!!!

Port cu mandrie un parfum barbatesc puternic si revoltator, oferit de regizorasul american(foto dreapta blodut si efeminat)(normal....). Interviu one on one de doua ore ieri cu domnul (doamna?), dupa care am revazut impreuna DELTA, si mai apoi am vizionat din noblesse oblige filmul Filipinezului.

Am notat bizarul obicei local de a parasi sala de cinema cand autorul filmului este acolo, in fata, pregatit sa raspunda la intrebari, venit de peste oceane si planete...Balcanismul asta !!!!!

delta

2008-11-20T20:18:00.002+02:00

Un nou film m-a faramat in bucatele de pluta si hartie: DELTA de Kornel Mandruczo. Pe undeva foarte aproape de noi, la care a lucrat intens intr-o primavara rece si prietena mea Oana Bujgoi. Din curiozitate fata de munca ei si fata de povestea bizara dar laconica l-am consumat azi. Superbe imagini dintr-un alt taram, rupte de violenta brusca si nejustificata, precum se intampla in Delta nationala cu oamenii aceia. Intre sensibilitate exacerbata, sublim, primitivism,natura hieratica, barbarie, incest tortionar, viol, crima, eucharistie, te plimba filmul ca/cu barca pe valuri. Superbi actori ungari, din aceeasi dimensiune paralela noua, de neimaginat.

americanii do it better

2008-11-20T10:44:00.002+02:00

...e joi, hai ca mi-a zburat un mega text pe cand sa-i bag o poza. o poza cu afisul unui film genial, american nou, regizat scris produs editat de actorul lui principal. am ajuns la el tarata de o nemtoaica mega underground, o berlineza absoleventa a mega scolii lor de film si actualmente mare DOP la ARTE, care m-a insfacat usor de la coktailul lui KItano(dupa 2 pahare de un vin alb ultra sec si hyper ventilant la creieri....)...cocotata pe tocuri totusi rezonabile am trotat pe langa mica razboinica ariana vreo 30 de minute la miezul noptii de 21h, pana in PORT, unde se gasesc warehouses-urile acestui Festival. Sala mega plina, capete lasciv lasate pe umerele de alaturi, am stat in fund si pe tocuri 1h 20 de minute, dupa care m-am evaporat, lesinata de somn. Am avut insa timp sa traiesc intens filmul : THE WAY I SEE THINGS. Regizor si om bun la toate: BRIAN PERA. Dulce, miere cu verde la imagine, lumina de toamna dar cu un licar de porimavara, cu flsh forwarduri, fara jump cuts, molcom si dur si tandru. Iata rezumatul ca sa nu-l mai stric eu cu subiectivitatea-mi:

Depressed over the unexpected death of his longtime companion, Otto embarks on a cross-country road trip with his garrulous old friend, Rob. Rob thinks the trip will help Otto pull himself together. At a rest stop, he escapes with a car load of strangers, leaving behind his friend, his past, and even his name. Crossing paths with various strangers, he spins stories about who he is and what he’s doing, reveling in the freedom to become whoever he wants. Eventually, he finds his way to a strange community, a mountain retreat populated by apparently like-minded lost souls, who see drugs and meditation as tools to forge surprising relationships with reality and identity. At this commune, Otto struggles to figure out the parameters of emptiness and connection in a world without clear markers between memory and fantasy, friend and lover, self and stranger.

Deci e simplu. Minunat curge filmul asta, abea astept sa-l intalnesc+intervievez pe minunatul creator care este BRIAN PERA:

Filmography2008 The Way I See Things
BiographyHe is the author of the novel "Troublemaker" (St. Martin’s Press). From1999 to 2007, he was the creator/editor of the online arts and literary journal lowblueflame.com, which was included in Granta’s best of 2004 list. In March of 2004, Pera worked in the prop department on Ira Sachs’ film "Forty Shades of Blue". "The Way I See Things" is his first film and was loosely adapted from his recently completed novel "Freefall". Presently he’s at work on another screenplay.

Quod erat demonstrandum: AMERICANS DO IT BETTER!!!!!!

festival pe val

2008-11-19T12:37:00.005+02:00

Sa zbori pana la salonik e o mare incercare. Am facut-o totusi aseara, blindata de 2 extraverale pe care jur sa le intreiesc la urmatoarea cursa: nu mi-au facut nici-un efect. Orasul era, este trist, insa, sub o ploaie neantrerupta. E greu sa admit ca e Noiembrie si ca nu e miezul verii, timp in care il strabat de cativa ani regulat. Un festival destul de grunge, cu o medie aspectatorilor pana in 30. Ma bucura, ptr ei, ma intristeaza, ptr mine. Ma simt un soi de oaie batrana si tunsa. Si totusi...Aseara am vazut filmul lui Takeshi Kitano: ACHILLES AND THE TORTOISE. Bof. Chiar el a martusrisit adineaori la un masterclass genial ca face parte dintr-o trilogie "sinicigasa" a lui...Mai degraba patetica, batrncioasa, desi adesea foarte comica, imprevizibila. Violenta sa de clasa proletara ca rogini strabate insa din cand in cand , si asta NU o pot admite. Un personaj de baietel de 8-9 ani ultra sensibil si foarte talentat la desen primeste mai multe palme in 60 de minute decat eu intreaga viata!!!!!NU POT SA VAD copii agresati pe ecrane! Nici in realitate! In rest peisaje japoneze, unele strazi urate, un film despre ESEC. Baiatul nu va ajunge artist recunoscut, dar va ramane si va trai ca un artist in sufletul lui. Si-n simtiri. Bof, din nou...Imi ramane doar imaginea supoerbului Japonezel cu ochi atat de calzi, si desenele impertinente care ii apartin CHIAR lui KItano.

mannheim-heidelberg film festival

2008-11-12T04:50:00.002+02:00

O saptamana de Arta si Bune Maniere

happy birthday to my blog

2008-11-04T09:11:00.002+02:00

Un an de elucubratii care mai de care mai aroganto-mosieresti.........plicto-criptice..perso-culturale....Acesta este blogul meu si fac ce vreau, hahahhahha, cum zic cateva prietene de-ale mele bloghiste infocate! De ce?Si de ce scriu? Ca sa nu dau 40 de euros pe ora la un shrink cu mult mai putin stralucit intelectualiceste decat mine. Desi candva am frecventat unul care, pe langa faptul ca era Benicio del Toro in persona, mai detinea si crema cremelor in materie de material gris.......WOW!

Dupa un an,deci, nu sunt nici mai buna, nici mai toanta, nici mai plata, nici mai vasta, doar parca mai calduta, mai toleranta, mai manierista-chiar....Rira qui pourra.

Eu continui.

to have and have not

2008-10-24T17:04:00.003+03:00

...I used to appreciate innocence, pureness, clearness. For years I thought that must have been the ultimate human perfection. One that we are losing, or, in some cases, never attaining, through the years.But these past weeks I realized something I was only suspecting in the past years: no, it is INTELLIGENCE, brightness that I appreciate more than everything else. And I remembered my fondness towards several teachers (in the most purely platonic manner........) during my many academic years, on all continents where I studied...Men of elegant and imposing appearances, but may be not in a classical understanding of beauty. But whose minds fascinated me to a degree that I was falling,literally FALLING for them, inventing unconsciously some physical attractions they might have had.....Like their gestures when lighting a cigarette and avidly aspiring the smoke...Or feeling aspired to the depth of their eyes that were suddenly becoming for me the deepest magnetic oceans!...

republik octombrie mai arty party

2008-10-24T13:46:00.004+03:00

2008-10-15T11:24:00.001+03:00

Pe ecrane

Paranoid park

Regia: Gus Van Sant. Cu: Gabe Nevins, Dan Liu, Jake Miller. Franţa-USA 2007.

Gus Van Sant este precum adolescenţa-însăşi. Anxioasă, disperată, agresivă, rănită, perversă. Reprezentata în filmele sale: “Frumoşi şi blestemaţi”, «Good Will Hunting”, «Elephant», «Last Days», cu un limbaj curat şi obiectiv în care semnătura autorului s-a manifestat mereu prin continuele sale căutări de stil. Prin invenţiile sale tehnice şi de imagine, prin rigoarea absolută. Printr-un cinema care refuză concesiile.

Tinerii lui Gus Van Sant întâlnesc moartea de-a lungul culoarelor liceelor, în călătoria extra-senzorială a lui Kurt Cobain, sau pe curbele acrobatice din Paranoid Park. Mut şi în mişcare, dar cu o coloană sonoră care îţi dă fiori, străpunsă de emisii radio, de fragmente muzicale clasice sau punk, filmul este aventura intimă a unui adolescent de 16 ani. Alex (Gabe Nevins) nu este altceva decât un corp solitar dislocat într-un spaţiu-timp ireal, care urmează traiectorii variabile şi care se pierde…

Filmat pecum adesea o face, în oraşul său natal, Portland, «Paranoid Park» povesteste despre gaşca de «skaters», un adevărat trib urban precum surferii anilor ’60, închişi într-un sport ermetic, întors catre sine. Într-o seară Alex este urmărit de un gardian al căilor ferate, care ajunge sub un tren. O moarte absurdă care marchează puternic comunitatea sketerşilor, dar pe care adolescentul decide s-o ţină pentru sine. Nu vorbeşte nici cu familia, nici cu Poliţia, însă este traversat de teribile sentimente de culpă.

Paranoid Park este un film despre hazardul vieţii. Cinematograful American ne-a arătat deja mii de adolescenţi care aleg sau suportă violenţa ca opţiune asumată. Protagonistul de aici, însă, este opusul epicilor “Seniori ai Nopţii”. Pentru el a se izola de adulţi este dureros. Skateboardul nu pare să ducă la nici-o socializare. Portlandul este, precum Seattle-ul, un oraş al grunge-ului. Singurătatea şi apatia guvernează lumea skateului, cu atât mai mult plasată aici într-un oraş din Nordul American, unde nu există mari mişcări ale cotidianului.
Filmul vorbeşte însă despre ceva mult mai vast decat o delimitare geografică. Vorbeşte despre indiferenţa cu care se poate provoca moartea unui necunoscut, într-un univers restrâns la navigarea pe internet şi la o pistă de skateboard. O lume în care realitatea, dacă o dai pe uşă afară, ţi se poate întoarce pe fereastră, şi te poate lua la palme.
Gus Van Sant urmăreşte îndeaproape creşterea remuşcărilor personajului. Cu mijloace în care cinematograful se impune, cu mijloace imediate şi de o extremă vitalitate. Amestecă uneori imagini în super 8, cu imagini pe 35, sau în HD, prim-planuri cu cadre lungi, lumini livide tipice lui Christopher Doyle, cu muzici la modă, ori bucăţi din coloana sonoră a felinienelor “Amarcord” sau “Giulieta degli Spiriti”.

Adevăr imediat, redat excelent şi de către interpreţii luaţi de pe stradă după un casting pe youtube.
Băiatul va încerca să viseze mai mult, pentru a supravieţui coşmarului, să scrie exorcisme pe caietele de şcoală, pentru a şterge acea noapte din Paranoid Park.

O vagă atingere de Won Kar-wai se simte în film, în variaţiile de stil şi în cadrele aeriene şi fluctuante. Regizorul seamănă personajelor sale, este un Peter Pan fericit să rămană în-afara generaţiei taţilor. Tatăl lui Alex apare de-altfel în-afara cadrului, îndepărtat de fiul său care nu-i va mărturisi drama. Mama este absentă şi ea. Nimeni nu este dispus să-i asculte confesiunea lui Alex, din ce în ce mai autist, poet trist pe malul mării. Efect de energie reţinută, aluzie la o realitate imposibil de fotografiat.

Un film catartic, un film despre creştere. A lui Van Sant şi a tinerilor săi.

Giulia DOBRE

41 and proud

2008-10-10T19:09:00.001+03:00

I became 41 today. I assume this glorious cypher, and I feel its entire weight on me. A weight where bizarrely predominant is the quality of time, its IMPORTANCE, rather than the quantity. I feel I have managed "tant bien que mal" to consume HALF of everything! HALF of the most amazing encounters, most vivid feelings, most terrifying loves, most humbling defeats. HALF of myself, of who I am, of what I can do. And did. I am just half the way upwards, and no one can take away this joy from me: there is so much left, so many unknown horizons, so many unfelt skins, such a gloriously sublime beauty in store for me!I am HAPPY, for the first time in my life. Happy for a well deserved birthday.

ultimele spuse

2008-09-24T16:18:00.003+03:00

CITEŞTE

POVESTE DESPRE DRAGOSTE ŞI ÎNTUNERIC
de Amos Oz
O saga deopotriv tragică şi amuzantă despre dragostea pentru lectură, despre viaţa evreilor în patria lor şi în lumea largă şi despre zbuciumul vieţii de zi cu zi.

ASCULTĂ
INTIMACY-Block Party
O imensă surpriză, un bronz atomic rapid. Redescoperă aici furia şi inovaţiile pop ale acestor britanici, reci şi fierbinţi, picanţi şi dulci. Între litanii electrice, electronice, melodice, ritmice, sensibile, muzica lor nu e făcută pentru oricine.

19 - Adele
O nouă verişoară a lui Lily Allen, soră mai mică a lui Amy Winehouse, 19 ani, Adele încă mai locuieşte cu mama şi este fără îndoială noua mare damă a soul-popului britanic. Adele cîntă despre inimi sfărîmate, despre divorţ, despre spleenul ei elegant, într-un stil brut, vintage, rustic, singură pe un taburet.
WORRISOME HEART-Melodie Gardot
O altă fetişcană de 20 ani care rupe charturile mondiale cu albumul ei terapeutic. Studentă din Philadelphia, Gardot cîntă ca nimeni alta atmosfera sfîrşitului de petreceri, cu puţină orgă, puţină trompetă, cu o durere sofisticată şi o voce luminoasă. Un disc pentru o seară comfortabilă în casă.

VEZI
CONTROL
Filmul povesteşte ultimii trei ani ai vieţii vocalului trupei Joy Division: căsătoria, trupa, şi epilogul tragic- sinuciderea lui Curtis, cel mai dark glamour personaj muzical. Camera urmăreşte protagonistul în confuzia sa sentimentală, cu o filmare minimalistă, jansenistă, cu sunetul în priză directă, cu actori semicunoscuţi. Corbijn recuperează alb-negrul granulos al epocii, şi ne dă o senzaţie de inexactitate care de-obicei înconjoară figurile nemuritoare. CONTROL pare un remix expandat al unui clip realizat de Bergman, cu un excelent soundtrack (Bowie, Kraftwerk, Roxy Music, Joy Division) care se juxtapune perfect cu viaţa lui Curtis în acel Nord întunecos, unde nimic eroic nu se poate întîmpla...

PE DVD:
LUMEA NOUĂ
Terence Malik spune povestea despre Pocahontas ca şi cum ar face un documentar despre o planetă necunoscută. Pe de-o parte avem Europenii care debarcă în Virginia la 1600, şi pe cealaltă Indienii care le apar în faţă. Două specii îngheţate de uimire în faţa stranietăţii celuilalt. Iubirea este aici o plonjare totală, natura o stăpînă distantă şi maiestuoasă, iar oamenii sunt distraţi de la schimbul lor de violenţe doar de cîte o durere ireparabilă şi hipnotică.

trickyyyyyyyyyyyyyy la bukale pe 26 nov

2008-09-16T15:55:00.002+03:00

PUTETI SA CREDETI??????????

Tricky va fi insotit, - pe data de 26 noiembrie la Sala Palatului - , la Bucuresti de 5 muzicieni - chitara electrica, bas, tobe, samplere/clape si backing vocals. Desi in turneele precedente avea o prezenta scenica mai degraba discreta, de data aceasta Tricky promite un show plin de energie si un amestec echilibrat intre piese noi si vechi. Biletele costa intre 60 si 100 de lei si pot fi cumparate incepand cu 18 septembrie online - http://www.bilet.ro,/ http://www.bilete.ro,/ http://www.ticketpoint.ro/ - si la Sala Palatului, Librariile Carturesti, magazinul Unirea, magazinul Muzica, Music Shop, retelele Diverta, Flanco si Flamingo Computers .

dati fuga la kiosk si luati NOUL REPUBLIK pe septembrie revizita

2008-09-16T14:45:00.002+03:00

...si mega upgradat, adica cu o gasca complet noua si undergroundo-solida!...inclusiv cateva cugetari perso despre eviudent filme, scriitori-esse, etc.............

am cazut in arta

2008-09-05T15:38:00.004+03:00

...in arta contemporana pana in varful petardei....chineza contemporana, si englezo-los-angelesiana.........ador si masor! cate sunt de vazut pe lumea asta, DOAMNE!!!!!!!!

blues de vara

2008-08-06T20:18:00.002+03:00

...I dreamt of you last night...you were puzzled, dazzled, and so roundishly had broken my heart...I dreamt of you and of the pains you inflicted on me, in all shapes and manners, with your wit and beauty...long time ago...I dreamt of you breaking my heart!

fatih akin is in town

2008-07-30T16:48:00.004+03:00

La graniţele Paradisului lui Fatih Akin
Ce este moartea, dacă nu cealaltă parte a vieţii? Definitivă şi crudă ca orice distanţă, ea separă pentru totdeauna corpurile şi inimile. “Dincolo”, sau mai bine zis “pe cealaltă parte”, pe cea care lispeşte inimilor lor, încearcă să ajungă bărbaţii şi femeile acestei povestiri care străbate ţări şi limbi îndepărtate. Fiecare e separat de celălalt, într-o lungă aşteptare, în acest film al singurătăţilor care mustesc de dorinţă şi de dor. Şi adesea distanţa fizică, imposibilitatea de a-l simţi pe celălalt şi de a fi simţit la rândul său, poate să semene a moarte…Francezii nu spun degeaba că “partir, c’est mourir un peu”…
Astfel a trăit şi trăieşte Ali, emigrat în Germania. După ani de închisoare îşi pierde şi fiul, sau ultima legătură cu el… Astfel trăieşte şi mama lui Lotte, Susanne (o reţinută şi excelentă Hanna Schygulla).
Fatih Akin este un veritabil artist Turc modern, simbol al unei Turcii divizate între continente şi constransă să se confrunte cu Europa. Poveştile intercalate între Germania şi Turcia urmăresc parcursul paralel al lui Nejat, profesor turc de germană, care soseşte la Istambul pentru a căuta o femeie pe care nu o cunoaşte, şi a lui Ayten, activistă într-un grup de tineri rebeli, care fuge în Germania spre a nu fi arestată.
În interiorul acestor poveşti regizorul Akin injectează elemente existenţialiste (hazardul destinului, rădăcinile culturale, raporturile între generaţii) şi reflecţii politice (legăturile între Turcia şi Europa, integrarea, lupta armată, valurile de rebeliuni din anii ’60).
Chiar dacă modelul scenariului încrucişat gen “Babel” transmite uneori o anume răceală complezentă şi mecanică, Akin nu-şi pierde aici calităţile care l-au făcut notoriu, anume onestitatea intelectuală şi pasionalitatea sinceră, empatia.
Acestea îi permit să ne ofere momente extrem de intense, precum şi personaje de o rară profunzime, precum Susanne, simbol al împăcării.
În aceste parcursuri lungi se întretaie motive şi cerinţe, dezrădăcinare, compasiune, schimbarea patriei şi imposibilitatea de a găsi o alta…Regizorului Akin, unul dintre cele mai interesante nume ale cinemaului european inter-etnic, nu-i este teamă să acumuleze teme şi întrebări. Intenţia sa este de a ne face să ne pierdem, dezorientaţi, la capătul puterilor, în acest labirint de locuri şi personaje, de nefericire şi de speranţă, în lumea lui, care este lumea noastră. Regia solidă şi matură, materialul cald, de inimă proaspăt extrasă, aminteşte de melodramele intime ale lui Fassbinder, într-un stil narativ circular apropiat de cursele demente ale tânărului Godard sau de caruselurile absurde ale lui Tarantino.

Dincolo de moarte, dincolo de angoasele singurătăţii, o mamă îşi va regăsi fiica, un fiu se va reântâlni cu tatăl său. Şi totul se va întâmpla în liniştea unei aşteptări pline de promisiuni, împacată şi tăcută.
Giulia Ghica Dobre

catherine breillat and co.

2008-07-19T11:59:00.002+03:00

Cronici Salata de filme - diverse
Catherine Breillat: Legături primejdioaseGiulia Ghica Dobre,din OMAGIU Ianuarie 2008.

Revista Playboy a apărut în 1953, şi o dată cu ea pornografia contemporană. De atunci, acest comerţ cu fantasme sexuale a invadat media. Sânii, fesele, gurile se vând bine. "X"-ul a devenit ceva banal. Rocco Siffredi face reclamă la haine. Imaginarul pornografic face deja parte din referinţele noastre culturale.De câţiva ani acest domeniu exclusiv masculin a fost preluat de câteva femei, mai cu seamă franţuzoaice, dar şi multe japoneze, cu mare success la public: regizoarea Catherine Breillat sau scriitoarele Catherine Millet şi Virginie Despentes, care flirtează mai mult sau mai puţin cu pornografia şi care vorbesc deschis despre sex. Toate societăţile de până acum au produs imagini ale sexualităţii. Nobile sau triviale, mai ascunse sau mai zgomotoase. Întrebarea esenţială, însă, în abordarea acestor imagini, este cum definim eroticul, şi cum pornograficul?Cu ocazia filmului său Romance, scandaloasa regizoare Catherine Breillat enunţa că cele 3 condiţii care fac ca un film să fie etichetat drept "x" sunt: coitul, ejacularea şi felaţia. Dorinţa, de-acum, nu mai este nici sacră, nici secretă. Fără febrilitate şi fără mister intrăm într-o epocă în care sexul nu mai este de calitate. Breillat, însă, încearcă să clădească poveşti despre sexualitatea profundă, despre mecanismul dorinţei, despre jocul de putere în cuplu, în întâlnirile sexuale. Fiecare film al său ridică polemici, agasează, sau din contră, pasionează, fascinează.În plină perioadă de cenzură guvernamentală în Franţa, controversata Catherine Breillat îşi scotea cel de-al 10-lea film: Anatomie de l'enfer, acum 4 ani. Îl regăsim acolo pe starul porno Rocco Siffredi în rolul unui frumos armăsar cu veleităţi intelectuale. O are alături pe picturala şi tulburătoarea Amira Casar, ale cărei rotunjimi atent filmate evocă pânza Maia goală de Goya. Catherine Breillat filmează sexul în gros-plan precum a pictat Gustave Courbet L'origine du monde. Întrucât în acest film este vorba despre pictură şi despre religie, despre sacralitatea femeii. Este o piesă camerală, în care o femeie plăteşte un bărbat pentru a o privi acolo unde nu este de privit...În nebunia ei, Breillat calcă pe firul subţire care delimitează trivialul de sacru. Uneori se împiedică: scena în care Rocco suge cu nesaţ din tamponul intim plin de sânge menstrual al doamnei este expiatorie! Însă regizoarea îşi continuă căutările cu încăpăţânare către adevarul ultim.De la Romance la Anatomie de l'enfer, operele acestei franţuzoaice au fost întotdeauna definite prin adjective sulfuroase. O aură roşie, arzândă, o înconjoară, precum flăcările Infernului etern. Catherine Breillat şi-a publicat primul roman la 17 ani, imediat interzis cititorilor sub 18. Mai scrie câteva cărţi, joacă în Ultimo Tango a Parigi / Ultimul Tango la Paris, iar în 1980 scoate primul film, încă interzis pe marile ecrane şi tolerat doar în sălile speciale... Toate filmele ei au reluat apoi aceeaşi idei, un soi de Frumoasa şi Bestia. Iubirea ne face frumoşi, şi nu contrariul.Pentru Breillat nu sexul, sau practicile sexuale degradante definesc cine suntem. Revoltătoarea confuzie a lumii moderne este de a crede că sexul precede şi defineşte o fiinţă. Când în realitate nu este decât ceva extrem de banal. Sexul este o afacere pe care o propui cuiva. Apoi trebuie doar să-ţi asumi acest lucru, să cauţi mereu lucruri care nu s-au mai făcut. Eşecul, în viziunea lui Breillat, nu este de a nu reuşi să termini această întreprindere, ci de a nu începe niciodată.Femeile lui Breillat au 1000 de feţe. Lumea masculină este una simplă, definită mereu în alb şi negru. O lume tranşată şi tranşantă, precum religia, o lume masculină şi virilă, împărţită între bine şi rău. Însă adevărata lume pe care Breillat doreşte să o ilustreze în flmele ei este confruntarea celor două extreme care aparent nu se întâlnesc niciodată.De exemplu, dorinţa de a fi pângărită, cu dorinţa de puritate. În 36 Fillette, Lili, 15 ani, este în vacanţă cu părinţii la Biarritz. Flirtează intens cu un playboy de 40 de ani. Între ei se ţese o relaţie ambiguă, care balansează între seducţie, provocare şi refuz. Pentru Lili această perioadă este o traversare obligatorie a acelui no man's land care este adolescenţa, viaţa la 14 ani, o perioadă incertă în care femeia doreşte să îşi părăsească corpul de fetiţă, însă nu reuşeşte. Singura scăpare din sinistrul campingului în care trebuie să-şi petreacă vacanţa este pentru Lili flirtul continuu, din discotecă în discotecă.După aproape 18 ani de când a ieşit pe ecrane, 36 Fillette nu şi-a pierdut nimic din virulenţă, şi ne apare astăzi ca un precursor îndrăzneţ al libertăţii care domină astăzi cinematograful. Un film în care Breillat nu a ezitat să elibereze şi limbajul, mergând către o îndrăzneală crudă şi sănătoasă şi asumându-şi riscul de a fi criticată de intelectualii epocii. Chiar şi astăzi filmul este interzis sub 14 ani, pe motivul că flirtează cu tabuul relaţiilor de tipul celei dintre o fetiţă de 14 ani şi un bărbat de 40. Filmând însă cu fineţea ei de scriitoare, Breillat ne face, în film, să înţelegem îndoielile şi zbuciumul fetiţei speriate şi excitate de ideea de a-şi pierde virginitatea. Ascunsă în spatele hainelor ei negre şi largi precum în spatele unei armuri, Lili se zbate mai cu seamă împotriva ei însăşi.Încă din acest film Breillat utilizează o imagine onirică ce va reveni în toate filmele ulterioare, şi anume aceea a femeii tăiate în două, divizată între sex şi sentimente. Aici fetiţa spune da cu corpul, şi nu cu capul... Şi cvadragenarul îşi arată, dincolo de iniţierea foarte brutală în sex, propriile probleme, şi îşi mărturiseşte neîncetat atracţia maladivă pentru această prospeţime.În Romance, simţim imediat că povestea este un soi de accesoriu. Filmul povesteşte ceva foarte profund, şi anume nu povesteşte nimic. Este povestea lui Marie, o învăţătoare, care îl întâlneşte pe Paul, care o iubeşte dar nu o "consumă" fizic, pentru ca apoi ea să întâlnească un alt bărbat care o iubeşte şi se şi culcă cu ea. Dincolo de limita pudorii obişnuite în relaţiile sexuale...În 2007, la Cannes, Breillat a debarcat în competiţie cu primul ei film de epocă: Une Vieille maîtresse. Precum în filmele precedente, sexul mai mult se spune, decât se face. Verbul este adevăratul motor al dorinţei, şi în acelaşi timp este obiectul analizei neîntrerupte. Este o adaptare după un roman al lui Barbey d'Aurevilly, pe care Breillat îl citeşte fără ironie sau distanţă, ci în perfect acord cu viziunea acestui scriitor. Este uniunea ideală între această rebelă a secolului al XXI-lea şi dandy-ul secolului al XIX-lea.Breillat meditează aici la prăpastia sentimentelor care uneşte, dar şi separă bărbaţii şi femeile. Libertinul Ryno de Marigny trebuie să se căsătorească cu delicata Hermangarde, o frumoasă şi respectabilă aristocrată. Însă Marigny trăieşte de zece ani sub şarmul demonic al unei italience (Asia Argento), o pasiune pe care nimic nu o poate calma. Super-excitarea personajelor nu ne este aici transmisă prin intermediul unor trupuri goale sau prin agresivitatea verbală. Breillat a ales mai degrabă calea temperării. Cu doar câteva excese, la limita oniricului, precum scenele cu Marigny şi italianca făcând dragoste în deşert, lângă un mare foc pe care arde un copil ieşit din uniunea lor... Mijloacele care predomină sunt aici căutarea momentelor cheie şi prelungirea lor.Următorul ei film, abia terminat, poartă titlul Bad Love. O poveste din mediul cinematografic care se termină dur ca un upercut. Vivian Parker (Naomi Campbell), este un star - sublimă şi inaccesibilă. După o scurtă întâlnire cu un cinefil fără bani, în urma căreia fac schimb de numere de telefon, acesta face o obsesie pentru ea şi o sună neîncetat. Catherine Breillat încearcă aici să respecte psihologia masculină şi pe cea feminină, pline de explicaţii, poveşti, exorcizări, trecând de la un personaj la altul. Povestea unei pasiuni care duce la demenţă. Un soi de metaforă a luptei de clasă, a bizarului război între bărbat şi femeie, pe fondul diferenţelor culturale (el este foarte ataşat de cultura lui chineză şi de cultură în general, ea este sărmana fată bogată şi capricioasă). Un film despre iubire şi sex sub toate formele, acele forme care determină o femeie să se supună unui bărbat, şi pe un barbat să se supună unei femei. Sulfuros, crud şi îndrăzneţ, filmul este arareori tandru.Dorinţa acestei cineaste este de a filma Frumuseţea. Frumuseţea corpurilor, a feţelor, a cinematografului.De-aceea, ea înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt ca pe un ritual, ca pe un act sacru.Lucrurile capătă în filmele ei o rezonanţă bizară, suspendată în afara timpului. Fără metafizică, ci doar cu căutarea unei permanenţe, a unei transcendenţe a emoţiilor care unesc cele două sexe. Prin acest gest Breillat rămâne pe teritoriul cinematografului, şi se îndepărtează de simplele tablouri vii sau de bucăţile pornografice de teatru filmat. Un teritoriu împânzit de îndoieli şi de întrebări, unde Breillat nu ne închide nici-o uşă, ci ne lasă deschisă căutarea.

asculta, citeste, vezi, gandeste.....

2008-07-15T09:04:00.004+03:00

Asculta:
« Quaristice », AUTECHRE.
Pionierii muzicii electro engleze ies din austeritate şi realizează o atmosferă nostalgică retrofuturistică.
Douăzeci de piese cu beat minimal, epice şi contrastante, uneori melancolice, adesea abrazive, ce compun un straniu blues electronic şi abstract, cu mici voci camuflate. Cu eleganţă şi reţinere cei doi londonezi demonstrează că muzica bună se face numai cu cea mai profundă pasiune.

“Dig, Lazarus, Dig!!!”, Nick Cave.
Nick Cave revine la originile muzicii sale cu sulf şi păcate întunecate, cu transpiraţie şi sex morbid, cu un disc de rock pur. Teluric şi febril, tensionat, fizic, de un lirism torturat, cu chitări virile. Rockerul vorbeşte despre haosul lumii, despre Isus care este o femeie venită de pe lună, despre fantome care dansează lugubru pe liniile de înaltă tensiune. Un blitzkrieg de cuvinte şi de sunete !

Citeşte

“Poveşti de dragoste la prima vedere”, de
Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, etc.

Cinci poveşti de dragoste la prima vedere, intre parfum de crini regali si miros de terebentină. Poveşti cu ceva „ascuns”, o carte rară.

„Legea lui Murphy”, de Arthur Bloch.
Puţine cărţi au ştiut să surprindă mai bine absurdul cotidian, dereglările de care avem parte zilnic, paşii greşiţi pe care-i facem fiindcă aşa ne e scris. Legile enunţate aici sunt un fel de teoretizare parodică a pesimismului.

« Copilul lui Noe », de Eric Emmanuel Schmitt.

Micuţul Joseph se numără printre copiii care, în 1942 în plin război, trebuie să se ascundă, să uite, să-şi anuleze identitatea, amintirile, familia. O poveste despre încercările tragice la care îi supune Istoria pe oameni.

„ Clubul Patrioţilor”, de Christopher Reich
Un thriller de mîna întîi: Thomas Bolden a crescut în orfelinate, dar este un luptător. Reuşeşte să uite trecutul, termină o facultate, face carieră pe Wall Street, are bani şi dragoste. Apoi, în douăsprezece ore, viaţa lui sublimă se prăbuşeşte. O cursă cu obstacole în care un om obişnuit devine fără să vrea erou.

Vezi:

DVD
GIA
Povestea scurtei ascensiuni a Giei Caragi (Angelina Jolie), fotomodelul care a dominat lumea modei la sfîrșitul anilor 1970. Frumusețea ei covîrșitoare şi nonconformismul i-au rămas neegalate, dincolo de moartea în mizerie datorată narcomaniei.

DVD
Despărţirea/Breaking up
Un cuplu nestatornic într-o comedie romantică scrisă de cîștigătorul premiului Pulitzer, Michael Cristofer. Între plăcere și suferință, satisfacție și frustare, celor doi le e greu să rămînă împreună, dar şi imposibil să se despartă.

Pe ecrane
Cealaltă Boleyn
Sportul preferat al regelui Henric al VIII-lea a fost vînătoarea surorilor Boleyn. Plin de testosteron, ambiţios, revoluţionarul monarh a rămas în istorie drept cel care a instaurat în 1500 religia Anglicană şi a avut şase neveste(decapitate, încarcerate, judecate). Figură fascinantă, monarhul este prezentat cu talent şi cu mijloace cinematografice de clasă. Un trio extraordinar de actori (Eric Bana, Scarlett Johansson şi Natalie Portman), un film plin de pasiuni intense şi perverse, politice şi carnale.

Cavalerul negru
Un om singur în noapte încearcă să schimbe lucrurile în Gotham City. Dar, uneori, protejînd oraşul de monştri, poţi fi la rîndul tău considerat unul dintre ei. Acum un psihopat cu faţa desfigurată şi supranumele de Jocker îngenunchează prin teroare întregul oraş. Al şaselea film din seria Batman ni-l aduce din nou pe Christian Bale în costumul miliardarului solitar şi justiţiar, faţă în fatţă cu Heath Ledger, dispărut prematur acum cîteva luni. Însă tehnolgia digitală l-a făcut să suprevieţuiască pe ecran, cu o ultimă interpretare excepţională.

transylvania rulz

2008-07-07T18:45:00.008+03:00

...T rulz din toate punctele de vedere..e verde si se vede de pe toate planetele inmarmurite, e galbena de miere, e plina de femeiusti cosmetizate,lungi si galese, cu program strict, mamoase, cu pantalonashi dintre cei mai scurti si picioare netraite inca... sibiul si aradul si barbatii care nu exista,wolswagenurile,audiurile si daciile eterne...aradul e palid si verde, melanholic, bolnav, cu intalnirea celor 15 ani petrecuti din vremurile unor pasiuni mortale...trist...si totusi in momentele diurne vivace si Aradul, depinde de pe unde il cuprinzi...cu limba lui alta, cu ritmul transilvan care mocneste...descoperirea deceniului, o Transylvanie milenara care sta foarte bine in picioare, unde m-am bronzat mai abitir decat pe malurile cosmopolite din Sudul european.......

xinovrisi, pelion pe dreapta

2008-06-23T18:59:00.009+03:00

...viespi cat oul de rata, rate transparente, drumuri sinuoase in laterita africana, inguste, prapastii vorace, manastiri absconse si iluzorii pe ploi de iunie, boschetii arsi vara trecuta, acum duduind a viata, marea in toate spasmele de bleu, mustele semi-albine de bronz si albastru, coropisnite, tantari, paianjeni rosii demoniaci, plasa de la geam crispata de un brici dusman, grill sambata seara in curtea camaradereasca cu 4 limbi vulcanice, vinul sec de creta ori de la boutouniari, sa mancam "la baba" zicea iggie, piazzetta argalastiului alba, sarbatoreasca, cu clarinetul folk cu extractie rapida de lacrmi extreme....XINOVRISI a fost din nou, pentru a treia oara...salteaua e aceeasi, plaja KOMOS tot robinsoniana, intre innotul familial si preumblarile lui Iggie intre cd playerul de barry white si cel de rihanna (doua roci albe imense care margineau plaja diametral opus)...curentul de dupa-amiaza ne trantea hartia si plasticul marilor neumblate in cea mai draga dintre lumi, pana cand refluxul de 5 pm stergea mizeriile ca pe-o amintire anulata...la anul, poate, mai mult cement, la club med.........

vara la salonik

2008-06-15T17:21:00.005+03:00

...salonik, iunie 2008, hotel metropolis, 23 sygrou street, pe deal.

cladire burgheza de pe la 1920, un modernism tipic de estul europei...camere inalte, stramte, pat larg, draperii opace, salteaua tare...

somnul a fost total si luung. dupa drumulluuuung si sinuos cu noul W rosu aprins....

pana in zori totusi m-am trezit de zeci de ori cu curiozitatea aprinsa a calatorului, incantata de descoperirile ce urmau in ziua, zilele urmatoare...

ce bine e sa lasi prima parte a diminetii sa treaca pe langa tine molcoma, sa nu te misti, sa nici nu deschizi macar ochii, sa te limitezi doar la a asculta cum zgomotele orasului acela strain cresc, cum tocurile se mutiplica pe asfaltul de jos, pe cand tu ramai un spectator protejat, simplu si exclusiv martor, neparticipant, tu cel ce nu esti obligat, acum si aici, sa iei parte la NIMIC mai mult decat la ceea ce iti doresti...dar toate acestea mai tarziu...incet, inceeeeeeeet.........

pana atunci deschizi totusi ochii si masori plafonul inalt din acei ani '20 pre cand si noi, si ei, traiam cu aceeasi eleganta balcanica....

zile de mai

2008-05-20T17:34:00.003+03:00

zile de transpiratie, de quiches si de fructe, ananas la tona si noi galerii deschise in dreapta si-n stanga, amice si amici care mai de care mai indepartati care-mi reviziteaza sofa-ua, un nou vaccin la iggie, festivaluri de departe catre mai aproape, etc........dar peste toate si mai presus bucuria si infiorarea colorata a calatoriei magice ce sta sa vina.........

snoop dogg is back in town

2008-05-13T10:54:00.002+03:00

“EGO TRIPPIN”- SNOOP DOGG

Ultimul album al maestrului dezmăţului este mai puţin lubric, dar nu chiar cuminte. Snoop este aici în formă maximă, pe un disc care se vrea un omagiu locurilor sale preferate din California. Sensual Seduction este o bucată neo-romantică de geniu şi deschide excelent albumul acesta jumătate matur, jumătate gangsta. Părţile disco-soul se alătură celor de funk sau de dans. Ego Trippin se ascultă într-un Range Rover cu bord de lemn de nuc, în drum de la birou, înainte să-ţi inviţi secretara într-un motel de pe autostradă.

2008-05-08T20:05:00.001+03:00

MY BLUEBERRY NIGHTS, de Wong kar Wai.

Munţi de gelatină, îngheţată lichidă, un peisaj de altă planetă. Filmul începe de la un enorm desert cu afine şi conţine personaje puţine, spaţii închise, situaţii care se repetă în spirală. Debutanta de lux Nora Jones, vulnerabilă şi convingătoare, revine adesea în cafeneaua în care Jude Law este chelner, şi mănîncă aceaşi plăcintă cu afine, în aşteptarea unui iubit pierdut. Apoi pleacă într-o călătorie americană în care întîlneşte personaje la fel de bizare şi de pierdute ca ea. Un film ca un videoclip stilat, rarefiat şi seducator.

warhol and basquait, blind me!

2008-04-30T16:26:00.000+03:00

melanholii balcanice

2008-04-25T17:39:00.007+03:00

...april e pe finitelea, se vede vara de foarte aproape, si, in loc sa ma bucur expiatoriu, ma bosumflu zilnic...in fiecare zi mai mult...bizara miscarea asta sufleteasca catre mai inauntru, in loc de-a merge catre mai in-afara, pe masura temperaturilor externe...vorbesc mai mult cu mine-insami, vorbesc infim cu ceilalti, apropiatii din ce in ce mai rari...si totusi, cred ca nu m-am schimbat...in forurile interioare...ma simt aceeasi fata de 19 ani de la partyul meu aniversar cu must si prajituri de casa...ultimul mare pe care l-am oferit aici, la etajul noua...acum e clar ca observ de mii d ori mai mult, mai intens, mai vast, mai oblic, mai profund...e de bine? e de rau?cum am crescut in toti anii astia? catre ce? catre CINE? si iata cum imi e de greu cand, intalnind noi personaje prin cartierele vietii, nu ma pot povesti pe mine in trei cuvinte...cum as putea? caci CINE SUNT EU? cineva care a invatat sa gateasca vreo 30 de retete si alte o mie de imporoizatii, care a citit vreo 2457865 de carti si alte improvizatii, a vizionat si disecat vreo 10000 de filme, improvizand adesea, a produs doi barbati pe lumea asta dintre care unul valabil, a cunoscut hauri si personaje in toate culorile imaginabile, s-a preumblat si a dialogat prin cateva limbi, maniere, continente..........dar asta nu e nici pe departe de-ajuns pentru a ma povesti pe MINE.........ce greu e sa ajungi la lume!

new music to my ears

2008-04-10T16:10:00.002+03:00

Class of 3000 : Music Volume One
André 3000, jumătatea lui OutKast, se distrează de doi ani cu desenele animate pe care le regizează şi cărora le compune muzica. Ales drept starul cel mai elegant de către revista « Esquire », Andre 3000 frecventează asiduu cinematecile. De-aici suflul filmic cu care şi-a impregnat acest album, alături de şotroanele şcolăreşti, altoite pe un jazz supercool. Andre construieşte fără încetare poduri între un Sidney Bechet şi un Kanye West, între Dizzy Gillespie şi Prince. Un manga funky ultra reuşit, croit de un artist negru care crede cu tărie ca drumul către şcoală este mult mai important decît drumul către închisoare….

cronica de carte

2008-04-10T15:55:00.003+03:00

Yasushi Inoue / Maestrul de ceai
Între 15 şi 30 de ani laşi totul în seama maestrului. De la 30 la 40 de ani începi să te descoperi. Între 40 şi 50 de ani te desparţi de maestru şi-ţi faci propriul nume. Între 50 şi 60 de ani te întorci la maestru. La 70 de ani devii un adevărat maestru. Oare să fie valabil numai în arta ceaiului? Ceaiul este legătura dintre apă şi foc. Trebuie primit cu sufletul liniştit şi cu vorbe puţine. Dar fostul discipol al maestrului de ceai Rikyu n-are cum să fie liniştit. Rikyu a fost împins să-şi ia viaţa prin sinucidere rituală. De ce? Un roman care se încălzeşte încet, ca apa de ceai.

cinema la plural

2008-03-31T16:56:00.002+03:00

Pe ecrane/ Scafandrul şi Fluturele
Leul neo-impresionismului new-yorkez, regizorul Julian Schnabel, ne spune povestea reală a lui Jean-Dominique Bauby, editorul revistei “Elle”, căzut într-o comă din care se trezeşte complet paralizat. Decide să îşi scrie atunci autobiografia prin dictarea cu mişcările pleoapei. Mişcările minţii artistului explodează în acest film dinamic, potenţat din plin de sex, de dorinţă, de parfumul mării şi al trupurilor. Un film care îţi spune cum un mic fluture ne poate distruge armura oribilă pe care cu toţii o purtam în spate. Turnat cu steady-cam, cu vertiginoase planuri subiective, cu atacuri frontale asupra personajelor, este unul dintre cele mai emoţionante filme ale ultimilor ani, şi unul dintre cele mai premiate.

glorious minds

2008-03-25T16:33:00.004+02:00

alunec inspre basquiat si warhol, inspre new yorkul absolut... visez la un paris strabatut intens, strada cu strada, numar cu numar...

sheep or trick

2008-03-18T06:38:00.002+02:00

...sad sad sad is the sheep, sad sad sad is the ognion.......

nothing I could do to help.........

cele mai frapante albume ale lui 2007=muzica!!!!

2008-03-10T15:57:00.004+02:00

Best albums of 2007(according to Giu)
Bloc Party: “A Weekend in the City”.
Un album plin de graţie şi de agilitate, intact şi grandios, cu un sunet stufos, ritmuri grele, cu un iz uşor de post-punk. Grupul a ajuns acum la tristeţea autobuzelor care explodează…Dansezi furios pe o astfel de muzică, plin de suflet, eschivînd permanent o ploaie uşoara de plumb, ca o fantomatică ameninţare desupra capului.

KAISER CHIEFS: “Yours Truly, Angry Mob”.
Muzica lor este magistral stăpînită, cu o anumită nobleţe, cu bucurie şi cu naivitatea unor băieţei lăsaţi o noapte într-un magazin de jucării, cu un cinism subtil disimulat în spatele unui umor puternic. Multe cîntece care vor rămîne peste ani, o impresionantă colecţie de refrene bulldozer: Ruby Ruby Ruby, The Angry Mob, Everything Is Average Nowadays, sau teatralul My Kind of Guy.

Mika: “Life in Cartoon Motion”.
Marcel Proust ar fi fericit. Noul star 2007 poartă numele de MIKA şi e în căutarea timpului pierdut. Nu e un om ca noi, ca tine. S-a născut cu siguranţă într-un leagăn căptuşit cu paiete, sau sub lampa lui Aladin, sau şi mai sigur în visele de copil ale tînărului adult surîzător şi hipercarismatic care a devenit.
Avîndu-i pe Freddie Mercury şi pe Prince drept model, Mika a scos un prim album umplut ca un ou cu melodii enorme, aranjamente monstruoase, cu corzi şi coruri de copii, cu pian în cascadă şi ritmuri diavoleşti. Toate acestea ne produc ameţeală, una plăcută şi dulceagă, uşor la limita excesului…

Amy Winehouse: “ Back to Black”
Amy Winehouse este descoperirea feminină a anului, noua revelaţie a brit soul. Cu un trup de adolescentă, pielea tatuată ca o artistă de circ, veşnic însetată de alcool şi gata oricînd să scuipe venin, Amy Winehouse este, la 23 de ani, răsfăţata fanilor . Se înclină periculos pe la petreceri şi concerte din cauza băuturii, are o coafură care ar putea adăposti un cuibuleţ de păsări, gene atît de rimelate încît le poţi lua drept ramuri de baobab, şi porniri războinice: s-a scris că nu cu mult timp în urmă a pocnit o fată pentru că a avut tupeul să o privească. „The Sunday Times” o consideră „copilul teribil al momentului”, iar albumul ei “Back to Black” tulbură şi încîntă.

THE KILLERS : “ Sawdust”.
The Killers sunt atît de talentaţi şi de inovativi ca grup de synth rock, încît fiecare cîntec pe care îl ating se transformă în aur. Din lipsă de atenţie s-ar putea crede că trupa a scos acum un album nou. Cînd defapt e vorba numai de o colecţie de piese de pe părţile B ale albumelor cunoscute şi de rarităţi care nu şi-au găsit locul până acum pe discurile existente deja pe piaţă. Ascultat la rece, "Sawdust" este un album unde stilul americanilor din Las Vegas este uşor de recunoscut, deşi mai moleşit, parcă. Nu au genul de piesă de fredonat, care nu-ţi mai iese din cap. Poate că cei de la Killers tocmai asta au vrut să arate, că nu sunt numai fabricanţi de hituri, ci şi de piese cu profunzime, ceea ce e de lăudat

JUSTIN TIMBERLAKE: “Future Sex/Love Sounds”.
Justin, ca şi Prince, are un stil al lui de a ne face să înghiţim nişte piese şi versuri decoltate cîntate într-un falsetto care nu pare deloc penibil. Aranjamentul discului este solid, funky şi jazzy. Genul de muzică pe care "Lil" Michael Jackson ar fi cîntat-o dacă ar fi avut voie să interpreteze melodii pentru adulţi pe cînd era la Jackson Five. Justin rămîne un tip curajos pentru a fi avut îndrăzneala să experimenteze într-o perioadă în care se pare că hip hopul şi popul se chinuie să arate la fel. De apreciat la el că este un muzician care vrea să crească.

in a harring mood

2008-03-03T15:28:00.002+02:00

continuand moodul de eighties.........................

toamnele cu pet shop boys

2008-02-25T18:59:00.005+02:00

toamna 1988, dupa un doi mai, primul din viata mea, solo, rasa in cap, re-rasa la trei zileo data cu briciul vatafului de la mare...amicii mei noi, Bose+Alexe+gasca...Oli......Alexe are atunci 33 de ani si sta pe dacia, vis-a-vis de Ambasada Canadei, eu intru la Filo si proclam anul intai glorios. Am 21 de ani...Si ROSU, ROSU, ROSul pe care-l imbrac, cu care ma rujez intens, pe care-lsimt, energia, iubirea...ceafa rasa si coafura de Betty Blue precum in "37*2 Le Matin' atunci descoperit...eu sunt Beatrice Dalle, in mult mai soft....party-urile de toamna si amar se ansheneaza la Alexe, inginer multi functional, eternul surazator si voluntarul tuturor gastilor bucurestene...Doua camere dedicate sprintului multimii de amici, multi in trecere prin tara si defapt in exil; de cu seara pana-n zori tzopaim, literalmente, a la mode de 1980 si ceva, pe New Orderuri, Eurithmicsuri grele, traznaile lui Bose racolate deprin cluburile londoneze si petrecute pe sub maini de iubite de-ale lui europene (vezi sempeternelul Sherwood, a bit tooooo much of it!!!), si acest Pet Shop Boys din carele, straight si ferice fiind cu totii, retinem doar cateva.mai cu seama albumul INTROSPECTIVE carele iesise prin "libertate" chiar in lunile precedente...sau OMD-ul cu dor de duca...DOMINO DANCINGul de tavan in sus si-n jos zicea ca:....

I don't know why, I don't know how, I thought I loved you, but I'm not sure now, I've seen you look at strangers too many times, A love-you-once is of a, a different kind....si toata strania melancolie a ceva ce inca nu pierdusem.........Remember when we felt the sun...A love like paradise, how hot it burned....A threat of distant thunder, the sky was red...

...................(All day, all day) Watch them all fall down(All day, all day) Domino dancing(All day, all day) Watch them all fall down(All day, all day, domino dancing)All day, all day)(All day, all day)I don't know why, I don't know how

cata bucurie!!!!!!, cate rasete, cata nonsalanta, ce escape trainic!!!!!!!!!!!!!Iar toamna urmatoare, dupa Doi Maiul de trei luni pe 1989, au urmat alte si alte partyuri la Alexe.Cum ar fi cel de ziua Balantelor...Pana cand Alexe prin Noiembrie a fost cuprins de dureri exsangue la picior...Cancer general.....Alexe se duce, se duce....Revolutiunea vine...VH1 azi mi-a frant inima: nu stiu daca sa plang sau sa-mi aplic randuri de lame(le), la terifiantul, magicul, parfumatul meu argument de tinerete, momentul meu alaturi de prieteni care nu mai sunt, ..........(All day, all day, domino dancing)...all day all day.................

despre barbatii de verde...

2008-02-21T18:04:00.007+02:00

...numai de bine...mai cu seama cand o asemenea privire irlandezo-balcanica este dublata de cele mai calde atitudini..cine poate rezista? simtiti asemanarile..........

au trecut doi ani

2008-02-11T14:20:00.000+02:00

...aDICA DOUA SECOLE DE CAND bose NU MAI ESTE PE-AICI..PE UNDEVA, PRIN VRE-O GASCA, LA VRE-O FILMARE, IN VRE-O CALATORIE, LA UN PARTY IN CARE SA SE AFUNDE CORPS ET AME, MEDITATIVO-WiSKY-IC...bose SI-A MUTAT RESEDINTA PE LANGA cITYPLEX, UNDE L-AM LAsat ULTIMA OARA ACUM EXACT DOI ANI, INTR-UN PRANZ DE PRIMAVARA INGHETAT...INTR-O ZI CAND ERAM ZECI DE PRIETENI, PE VIATA SI PE MOARTE, CARE PLANGEAM FARa CAPAT, SOCATI, EXASPERATI, INCREDULUI, CA bose NU MAI ESTE...NU VA MAI FI..ACUM AR FI AVUT 52 de ani, aproape de-o generatie, artistul desavarsit, barbatul accentuat, aparent retras, creatorul baroc, MAESTRUL MEU ABSOLUT!!!!!!!! Ducerea lui se masoara in varsta fiului meu...Il vad peste tot, ii prind cate un gest cum ar fi ridicatul de tur de pantalon, sau mainile in buzunare pana la coate, uneori o mustata, alteori doar o barbie indrazneata....ii aud muzicile, gaselnitele, ii citesc cometariile iluzorii...sau ii intrezaresc silueta adolescentina...Bose, ieri te-am cautat acolo in inghetul ala teribil, sub o mie de vanturi teroriste, tragandu-l pe Igorika de manuta lui inocenta... dar nu te-am gasit..nu te-am MAI gasit...

de ce este sexy sarko

2008-02-05T06:49:00.000+02:00

...pentru ca are cei mai inteligenti si bolnavi si vii ochi verzi dupe planeta...pentru ca are cel mai furios humor negru si se auto-ironizeaza la fiecare 5 cuvinte...pentru ca rade, rade, rade, articuleaza vorbele pana la limita, isi stretcheaza gandurile si scoate discursuri clare...pentru ca la fel de clar si ferm a fost in relatia cu manechinoasa bruni: te plac, te vreau, te iau...pentru ca are fata de caricatura, un metru si un pic, si totusi se simte splendid in pielea lui, iradieaza sanatate, iar asta trezeste femeilor un quelque chose nu numai admirativ...probabil din fundamentele rasei femeiesti care involuntar cauta samantza buna si un "provider" perfect, cum zice scriptura...este un barbat sexy dat naibii, sarko, astfel cum l-am cunoscut ieri seara la Marriott Hotel Bucuresti........

O poveste patetica sau una sardonica?

2008-01-29T18:09:00.000+02:00

“Irina Palm” este un film cum nu se poate mai englez, întrucât doar Englezii pot să amestece masturbarea cu ora ceaiului, şi să aibă cartiere “roşii” (Soho) în plin centrul Londrei….
Regizorul Sam Garbarski, ex publicitar bavarez, povesteşte aici cu pudoare şi cu rafinament o situaţie care ar putea părea vulgară. Se dă Anglia suburbană. O tânără familie în necaz. Mama, tata, şi copilaşul la spital, cu o boală care nu poate fi tratată decât în Australia. Dar călătoria costă prea mult.
Din fericire avem şi o bunică: o Marianne Faithfull care merge mereu puţin adusă de spate, cu acelaşi pardesiu violet pe umeri, cu o faţă căzută. Aceea a unei bunici englezoaice, văduvă şi burgheză. Bunicuţa se angajează drept hostess într-un sexshop din Soho unde atinge delicat clienţii ascunşi de pereţii cabinei. Îşi face treaba invizibilă, în tăcere, fără zgomot; la sfârşit clienţii pleacă. Femeia este multumită. Îşi câştigă un nume exotic şi aluziv precum “Irina Palm” . Bărbaţii fac coadă pentru ea zilnic.
Este faimoasă, şi patronul barului o apreciează. Nepoţelul poate pleca la tratament, iar ea se schimbă. Nu mai este o văduvă moale, ci o femeie plină de compasiune, fără prejudecăţi, poate chiar îndrăgostită...Gustul ei de gospodină o împinge să îşi amenajeze cabina cu flori şi pătrăţele, pe măsură ce ruşinii i se substituie senzaţia triumfului profesional. Însă prietenii şi familia nu o înţeleg. Finalul e mai mult decât fericit: cine este imaculat pentru a arunca primul cu piatra?
”Irina Palm” este o comedie sofisticată pe un scenariu a la Ken Loach, dar cu un ton vesel, cu un excelent personaj feminin plin de viaţă, care trăieşte din sentimente şi contradicţii.
Extraordinara Maggie este Marianne Faithfull, figură cult a rockului, cântăreaţă cu voce cavernoasă, muza lui Mick Jagger şi amanta excesivă a întregei ei generaţii.
“Irina Palm” e o comedie inteligentă şi gentilă care nu provoacă, dar care ne dăruieşte o viziune mai simplă şi mai puţin egocentrică asupra sexului. Ceea ce nu este puţin lucru….

Giulia Ghica Dobre

a venit matilda

2008-01-22T13:22:00.000+02:00

Acum 5 zile a aparut pe lumea asta adesea monocroma o noua culoare, o noua femeie! Acum doar o bebelusha intensa in trairi, o brunetica vivace si filozoafa, din putinul pe care l-am vazut din ea. Dar sosirea ei ma emotioneaza pe zi ce trece mai mult, imi cauzeaza o stare vecina cu plansul... Emotie gandindu-ma la ce inseamna ca fii FEMEIE, la complexitatea unei vieti de FEMEIE, la cata magie i se va revarsa asupra si la toate momentele sublime si intense pe care le va trai, la descoperirile, fericirle, minunatiile, dezacordurile si cautarile unei vieti de FEMEIE care acum ii stau in fata, la picioare, asternute...Ce minunatie! Si, dincolo de emotia si caldurica placuta si profunda pe care mi-o cauzeaza venirea ei printre noi, nu ma pot opri din a nu fi si usor geloasa! Invidioasa putin pe atatia ani pe care ea ii are, si care mie mi s-au consumat...La propriul fiu parca nu am simtit finalul asta de clepsidra atat de acut...Poate pentru ca suntem de acelasi sex, Matilda mi-a cauzat o apriga tresarire.

Bine ai venit Frumusete!

top filme 2007 giu

2008-01-15T21:34:00.000+02:00

2007 - Meniu completGiulia Ghica Dobre
1. Little Miss Sunshine Pentru că cei doi regizori dovedesc că ştiu să pună în scenă, cu mult gust şi delicateţe, o familie de perdanţi, nişte loseri care ies, incredibil în cinema, învingători. O perlă strălucitoare în această întunecată mare de producţii triste şi inutile... 2. The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford Pentru că este imperfect şi fără speranţă, precum cântul funebru al unei epoci care dispare. 3. Inland Empire Pentru că în acest Lynch se sărbătoreşte trezirea halucinantă şi aberantă a simţurilor, care explodează în fiecare secvenţă înăuntrul încadraturilor şi al povestirii... 4. Îngerul necesar Mică operă de artă aerată, deşteaptă, ambiţioasă, o altă poveste decât eternele mezaventuri vulgare de cartier, din filmul românesc. 5. Grbavica Pentru că reuşeşte să vorbească despre părţile invizibile ale celor care sunt constrânşi să trăiască, zi după zi, cu neputinţa derivată din injustiţiile Istoriei. O Istorie invadată de barbaria carnivorilor... 6. Shortbus Pentru că în premieră ne arată cum sexul devine un parcurs posibil către o moralitate afectivă... 7. Apocalypto Pentru că ilustrează perfect cum oamenii îşi fac rău unii altora, cum religia poate fi fum în ochii poporului. O aventură pe stil vechi, care nu plictiseşte. 8. Interview Mică piesă camerală mai pasionantă decât cele mai intense thriller-uri, care demonstrează rapid şi elocvent cât de răi suntem. 9. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile Pentru talentul de a ilustra istoria cea mare prin povestea cea mică, talentul de a demarca exact o societate în care nihilismul principiilor devenise o armă împotriva speranţei şi a încrederii. 10. Capote Pentru că demonstrează concret, pe caz, dar după valori universale, cum cinismul este un păcat de neiertat.

ce am facut pe 2007

2008-01-10T19:50:00.000+02:00

- ...catva sport, dupa doi ani pe bara...

- am descoperit noul film american cu low budget de pe coasta de vest cu LITTLE MISS SUNSHINE. In faţa cerinţei implacabile de success a societăţii contemporane, filmul sugerează o altă variantă: succesul înseamnă să reuşeşti a rămâne tu-însuţi, să supravieţuieşti cu tenacitate şi să poţi conta pe cineva. Filmul ne arată cât de greu este să fii adolescent, cât de greu este să ţii o familie unită, cât de dificil este să te afirmi pe piaţa muncii susţinându-ţi propriile idei, cât este de greu să trăieşti cu amarul bătrâneţii, cât este de greu să fii diferit, în toate sensurile posibile. Cei doi regizori dovedesc că ştiu să pună în scenă o familie de loseri, şi o fac cu atât de mult gust şi delicateţe încât ies învingători, dăruindu-ne o perlă strălucitoare în această întunecată mare de producţii triste şi inutile….

- Am iubit LOST 3 downloadat in inhalatii zilnice, GREY'sANATOMY in preview tot de pe net, am descoperit misoginismul high class din CALIFORNICATION...

- Makine-uri si Bukowski-uri ca-n vremurile pasionale de "dinainte" de maternitate. Bukowski- ca un croşeu în stomac. Nici o concesie, nici o doză de lirism patetic. Iubire, sex, durere, alcool, supradoze... makine- "Femeia care astepta", "Muzica unei vieti", "Testamentul francez", "Pe malul fluviului Amur", dar mai cu seama "L'Amour Humain"(IUBIREA OMENEASCA), cel mai nou si mai tulburator gest literar al lui...Personajul central, Elias, solitar si unic, ramane aproape stupefiat cand face o constatare pe cat de simpla, pe atat de dramatica: in toate confruntarile ideologice, ca si in toate razboaiele purtate in numele idealurilor sacre, dragostea nu exista!!!!! Fara dragostea pe care o nutrea pentru femeia aceea, pe care nu a avut-o niciodata, viata nu ar fi fost decat o noapte fara sfarsit, in padurile din Lunda Norte, la granita dintre Angola si Zair. Magia Africii este aci anulata de oroarea zilnica, unde Istoria se joaca mai intai ca drama, iar apoi se repeta intr-o comedie bufa. Chiar si mica noastra istorie personala...

incepe un nou an...si ce daca....

2008-01-05T09:52:00.000+02:00

Mainile baleteaza prin

incaperi succesive

si mari

de nesomn.

Nu mai cred

in provocarile pleoapelor

in fuga narilor.

Ma deschid.

poem de giu

2007-12-27T18:24:00.000+02:00

(in foto Doamna Stepanova, artist plastic moscovit al anilor'20, a real woman si muza eterna) .....

Dorm pe-o lacrima-n fletcher,
sunt general si soldat totodata
in razboiul intergalactic
dintre mine si mine,
dintre carnea mea

si lumina creierului meu,
sunt o tinta vie
centrul a o mie de galaxii concentrice.

trageti!ochiti!
Oricum eu cad intotdeauna in picioare.
Am geniul de-a rade de mine-insami
insamantez patimas fruntile strainilor
mi-e bine paradoxal in fata oglinzii
ceea ce pe altii i-ar ucide
pe mine ma hraneste ma sprijina
cateodata cand ma indragostesc
de cine-stie-ce destrabalat infant
pletele mi se inrosesc pana la ultimul fir
devin o dara subtire de fum
pe sub mansardele tainice
din bucuresti din londra din paris.

new york, new yooooooooooooooorrrrrrrkkkkkkkkkk!!!!!!!!!!!!!!

2007-12-21T08:28:00.000+02:00

....citeam un articol al unei romance mici si sarmane cu duhul, care se trezeste de curand la NYC si critica acerb toata desfasurarea de lumini si artificii, decoratiuni si implementari de Sezon....cel mai MAGIC si intr-adevar SARBATORESC loc de pe glob in care mi-a fost dats a pasesc de Craciun +Revelion + iarna in general, cand omul trebuie sa faca eforturi suplimentare sa-si infrumuseteze gris-ul si albul cotidian, este NEW YORK-ul! Visez la el in aceste zile. Nu gasesc mare romantza in ce vad la noi...Parisul e fumat si restrictiv-anul asta chiar s-au pus becuri 80% economice...Londra e rece si inospitaliera, cu tot efortul coloristic, cu toate sentimentele inflamabile si inflamate prin care am vazut-o si trait-o....

Insa New Yorkul!!!!!!.In orice sezion, de-altfel, este definitiv CENTRO MUNDI! Iar de Craciun, de Revelion, numaratoare inversa are acolo conotatii de lanbsare de naveta Discovery...Prin toti porii acolo simti ca esti in maximum de inventie umana, in locul cel mai creativ cu putinta, vara-toamna-iarna-primavara...Si de un milion de ori mai mult in indulcitul, dar nu edulcoratul, intimul, si nu pateticul BIG APPLE de Sarbatori!!!!!!! God Save New York!!!!!!!!!!!!!

trebuie sa ii iubim!

2007-12-18T15:39:00.000+02:00

http://www.cutu-cutu.ro/index_ro.php

http://www.animale.ro/

http://www.daisyhope.ro/pagini/galerie-foto.php

acestea sunt doar trei linkuri despre, cu si pentru ajutorarea animalelor din Romania; ei/ele sunt copiii nostri, fratii nostri pe scara evolutiva, care printr-o intorsatura ABSOLUT ALEATORIE a istoriei biologiei au pierdut puterea. la noi in tara cu atat mai mult sunt neajutorati, cu cat sunt tratati fara nici cel mai mic respect, fara iubire, fara atentie, fara grija, lasati in voia destinului...care destin? Ca Romanache, la cat sunt de avari sau de saraci astazi, nu mai arunca nici-un gram de mancare nici la tomberoane...Frigul este cel pe care-l infruntam zilnic...Legile si ele mizerabile, asemenei sufletelor oamenilor din aceasta tara!

Din aceste motive si multe altele sunt extrem de FERICE astazi ca ieri, pe 17 dec., m-am incarcat cu forta si devotiune si am stat 3 ore in gheata si frig taios la usa Parlamentului alaturi de alte 200 de oameni, asteptand sa intram sa participam si sa sustinem aprobarea Legii de Protectie a Animalelor. Prima din IStoria Romaniei! Eu, care nu suport frigul, si cu atat mai putin statul in picioare pe mega tocuri si cu fard de clown, am trecut cu brio peste incercarea asta ieri!!!!! Pentru ca as fi innebunit de emotii gandindu-ma daca TRECE legea sau nu....Au existat multiple luari de pozitii in parlament...Dintre care cea mai pertinenta vizeaza necesitatea ABSOLUTA de a avea in tara si o POLITIE a animalelor!!! care sa aplice aceasta lege, minunata intrucat include si caracterul PENAL al gesturilor criminale impotriva animalelor! Am plecat totusi de la Parlament intr-un trafic aiuritor pe la 19h, plutind de BUCURIE, astfel cum de foarte multa vreme NIMIC in-afara personajului IGGIE nu m-a mai bucurat!!!! Si sper adanc ca voi, amicii mei dragi care ma mai cititi uneori, sa va bcuurati la fel de mult ca mine pentru aceste sarmane creaturi de care NOI suntem responsabili! va pup, va pupam!

picasso said it all

2007-12-12T16:50:00.000+02:00

L'AUBADE de Picasso povesteste cel mai eficient despre cum se iubeste si se daruieste...ori pe de-a-ntregul, ori deloc!

imi plac barbatii curati

2007-12-06T07:59:00.000+02:00

...barbatii curati, inca tineri, cu coloana vertebrala...cu coloana dreapta...cu pielea proaspata, tare, stapana, stapanita...barbatii care fac cel putin trei dusuri pe zi si toarna litri de parfum electrizant pe ei...barbatii cu sufletul plin, din care prefera sa dea, mai degraba decat sa ia...barbatii care ar porni razboaie mai degraba decat sa nu-si respecte cuvantul dat...barbatii carora le plac femeile cu forme, femeile intregi, curate, cu coloana vertebrala, care fac cel putin trei dusuri pe zi, care isi toarna asupra tone de parfum hermes...barbatii care asculta, care tac, care imi vorbesc cu toata inima si carora nu le este teama sa isi arate fragilitatea, angoasele, visele...fiascourile...barbatii care se razboiesc cu lumea fara sa te traga de maneca, barbatii care iubesc copiii, barbatii care iubesc femeile, barbatii care plang la buletinul de stiri cand vad nedreptati si catastrofe...barbatii care au prea putine vicii...barbatii care iubesc...

probleme in paradis..

2007-12-03T13:51:00.000+02:00

...ul netului, pe Facebook, unde "membrii comunitatii FACEBOOK" s-au revoltat impotriva arhi ultrei extra publicitatii masive....Ar fi fost mai simplu să-l fi citit pe Foucault înainte, şi să vadă că oriunde se formează comunităţi, societăţi, se naşte, automat, natural, şi puterea. Noile medii de comunicare sînt de fapt cîmpuri de "amprentare"-captare prin incitarea la "exprimare". Dacă vrei să ai prieteni adevăraţi, nu doar companioni de bavardaj şi de pierdut vremea, plăteşte cu puţin efort ! Iar "paradigma Orwell" este de mult depăşită, simplă idee primită de-a gata.

În plus, nu există pe lume nimic gratuit, totul are un preţ, iar preţul adevărat este cel mai adesea ascuns, invizibil, fiind întotdeauna mult mai mare decît ceea ce se oferă. Orice dar este un cal troian.

Nimeni nu oferă nimic pe degeaba.

pe bara

2007-11-27T17:59:00.000+02:00

Mi-am luat cateva zile de bara, de respiro, de paranteza din lumea cea mare, spre a intelege putin mai bine lumea mea cea mica si che passa pe aste meleaguri de la etajul noua...Cu telefonul switched off, pe mail intens cu Phuket sau cu Grenoble, ma uit mai des si mai lung pe geam, petrec ore intense si nervi asemenea cu Igor, care e intr-o pasa de vrie si dezmatz; citesc din memoriile lui Neagu Djuvara si ma minunez a catralioana oara de cum erau de drepti si intregi Romanii acum doar 50 de ani...Unii dintre ei...Citesc si gandesc...Deci exist...

Si cand sa-mi plang eu si mai mult de mila, ajutata fiind si de dubiile doamnei Sara Tavares de a cote din mp3 player, visand la cat mi-ar place sa prind candva, intr-o viata viitoare, sesiunea de film la Festivalul Francez de la 20h30, tocmai ce aud povesti si mai damnate, si mai teribile, de mi se ridica si ultimii peri ai coapselor ramasi dupa o epilare cam nevralgica...

Asa ca, en tout et pour tout, viata e frumoasa!!!!

noul radiohead

2007-11-22T06:59:00.000+02:00

O premiera pentru un grup de amploarea lui Radiohead : un nou album scos exclusiv pe net. Un gest simbol al noii revolutii media.

Dupa doua piese fals nervoase care deschid albumul, restul este veluros si plin de momente de calm somptuos.

Gasim aici unele dintre cele mai frumoase texte scrise de Thom Yorke, care descriu fara echivoc cotidianul fragil al artistului.

Un album care pare purtat de o mare dorinta de a schimba lumea, de a nu se lasa atrofiati de greutatile ei. Radiohead a reusit cu acest album pe net sa redea publicului rolul sau central de actor in inima muzicii, si sa faca din lansarea unui album un moment excitant, enervant si dinamizant.

trendy in paris

2007-11-17T17:01:00.000+02:00

GIACOMETTi baga tare la Beaubourg! Daca iesi la promenada de Christmas prin Paris, deturneaza-te instant la cea mai ezoterica expo ever: un compendiu din TOT Giacomettiul! De la portretele facute de taica-sau pre cand era un adolesecent carliontat, pana la siluetele epurate, aplecate catre ziua de maine, fugind de realitatea imediata, din perioada de dedublare de personalitate cu fratele geaman...Puritatea puritatilor!

iarna pe varza

2007-11-12T16:58:00.000+02:00

Pomii din Cimitir(peste drum) s-au umplut din nou de roiuri de ciori negre, sticloase. Semn ca a mai trecut un an intr-o secunda, si ca iarna se culege din nou...Ce-am facut in anul asta????Am mai pus o caramida dintr-un om, un an nou in viata si personalitatea UNUI NOU OM. Dar astea parca ar merge inainte, orice-ar fi...Nevoia de a face ceva MAI IMPORTANT persista. Ce iubesc la iarna-toamna asta: ca se intuneca devreme si ma pot ascunde de lume si de mine-insami mai cu spor; ca se pot consuma ratze pe varza si purcelushi in smatana si alte bazaconii untoase, intrucat cica frigul le arde pe toate (vax!); ca pot purta ciorapi negri opaci care ma ascund, ma ascund...; ca orele de lectura sunt parca de ls sine-intelese si nimeni nu ti le mai reproseaza; ca tocul e de miza spre a pluti mai sus de baltile, vomele, marginile lumii asteia; ca parca se da liber la vise si parca debuteza sezonul de planuri...Ce detest: frigul, vantul taios, ploaia arsice, gris-ul general, verdele lipsa, culorile pamantii, izolarea oamenilor la gurile proprii de seminee, generozitatea pusa in cui, recuperarea fizica mai intensa...Vine iarna, bine-mi pare! Dor de BEUYS, artistulll

jurnal de festival de cand nu existau blogurile

2007-11-10T18:25:00.000+02:00

LA NORD

New Nordic Films Festival
Haugesund
Norway
August 18th-August 22nd

18 august 2006
Oslo-de la Munich.

Ajunsa ca prin transa de la Bucuresti la Munich, de la Munich la Oslo.
Pilula-minune functioneaza!
Filmele mi se intampla in cap, semi-adormita, halucinata.
Nici-o problema majora de vant, fulger, ploaie. Intotdeuna inspre Nord totul a fost mult mai soft decat inspre Sud….

Oslo-Airport: design inalt si pur de lemn, metal-un minim, doar cat de sustinere, si multa sticla. Spatiu aproape religios, in care m-am recules…cumparand, cumparand,cumparand…!
Oslo este oarecum in Estul Norvegiei. Voi avea deci de traversat munti prea putin simpatice, fjorduri, lacuri, paduri uriase, spre a ajunge la celalalt mal…
Acolo, la Atlantic, curatenia este absoluta. Dar si iminenta singuratate…Abea astept!

La imbarcare se aduna deja ginta artistica. La nordicii cineasti se poarta de vreo 50 de ani…negrul. Eu port alb.

Intre timp dor mortal de Igor, pe care-l vad in toti copilasii de toate rasele, la fel de volubili! Desi “emotionless” de la pilula, inca mai functionez la nivelul asta…….

Oslo-Haugesund
Peste nori grei, printre diverse vanturi.
Nu e loc de gluma: vantul e majuscul!
Aterizare in 77 de viteze.
Pilotii zambitori la recuperarea bagajelor ma readuc pe pamant…
Un chauffeur in Armani si mustata Franz Ferdinand ma culege intr-un impecabil Citroen negru.
Oraselul, oraselele, drumurile printre stanci antice si vaci, o runa ici, o runa colo…
Totul e impanzit cu afise ale Festivalului.
Imi las bagajele si dau o tura…
Pe chei, vapoare mici, mari, mijlocii. De lemn, ori metalice. Stapanii sau doar amploaiatii lor, blonzi si arsi de soare, puternici, vin in fiecare dupa-amiaza sa-si vanda aici pestii de peste zi…
Sunt 26C!

Day one
19 august

Somn. Cafea. Somn.
In fine treaza.
Ajunsa la 6 pm aseara m-am tarat la Headquarters-Festiviteten si mi-am luat acreditarile si cataloagele. Apoi nani cu lacrima in gat…Prima data fara copil, singura…Maternitatea nu e o vorba goala, apparently!

Incerc azi o prima vizionare cu un film norvegian: New Yorkul pasional si romantic al despartirii unui cuplu…sala arhi-plina, imposibil de stat pana si pe trepte.

Incerc al doilea film, noul Kaurismaki. Aki.
Acelasi model. Plus miesmele post-lunch: somon si vin alb…

Ma repliez pe “Laboratorul de vizionari individuale”, unde imi asum DVD-ul cu “Reprise”.
Danez al unui tanar cu nume predestinat: Trier.
Nimic din stilul Maestrului, insa.
Drama a cautarii de sine, drama a prieteniilor prea invazive, a iubirilor superficiale.
Drama reusitei (sic!), a intrebarilor perpetue: sunt destul de bun?!...Atat de bun precum cei pe care ii admir?
Personaje interiorizate, tineri de douazeci si ceva, intr-o Kopenhaga umana, desi ultra design.
Muzica, biblioteci, scriitura, natura.
Spatii redate in foarte pure si rapide cadre. Actiuni intense, Foarte mult flash-forward, si si mai mult flash-back.
Ametitor de bun acest “Reprise”.

S-a facut seara.
Se deschide Festivalul. Oficial.
Se bea vin alb frantuzesc sec si se mananca somon. Oficial.
Umeri decoltati, tigari generalizate.
Eu tremur sub 3 pull-overe “de gala”…
Cucoane cu staif, perle si decolteuri sug racii intesati de diverse creme. Maioneza si mustar.
Trupa rock de faima nationala, misca cele cateva (3) sute de oaspeti festivalieri. Dincolo de gardul de protectie, multimea locala. Tineri precum cei de pretutindeni, la un concert rock. Incantati peste masura, aplauda, danseaza, admira.

E tarziu. Dusul de noapte purifica visele in fast-motion…

Ziua a doua
20 august

Ador sa fiu matinala atunci cand ceilalti nu sunt.
Intr-un orasel inca adormit dupa petrecerile de Sambata seara, sunt singura pe strazile in panta usoara.
Urc dinspre mare, dinspre canalul navigabil taiat intre doua sate, inspre multi-cinematograful cu 8 sali ultra-extra-dotate.
Mi-e aproape rusine de zgomotul pe care usorii mei balerini il fac pe trotuar. Unicul zgomot…
Soare. Soare bun, insa, proaspat, 20C.

9h15am
Sala mare e …plina!
Din nou filmul lui Kaurismaki.
Prezenta masiva, in ciuda alcoolului de cu noapte: Kaurismaki este Doctorul cinemaului Nordic. Iar filmul “Lights in the Dusk” ma lasa fara suflare!
Kaurismaki s-a regasit! Este din NOU Marele Maestru de pe vremuri. S-a lepadat de cojocul ros de gris si pesimism din utimele cateva filme.
Temele raman, insa. Barbatul intre doua varste, fara cariera, fara educatie, invins de monotonia vietii. Un Helsinki epurat, industrial. Precum sentimentele protagonistilor, precum fetele lor a la Buster Keaton. Cele mai patratoase, mai expressive posibil!
Un film, de-altfel, cladit pe patrat!
Precum puritatea patratului, astfel si dialogurile, minimale. Astfel si actiunea, minimala. Actiune / Re-Actiune.
Cadre simple, fara miscari de camera. Un maximum admis: un singur close-up, momentul paroxistic al filmului.
In rest, personajele vin si stau in cadru, vorbesc putin, privesc in alta parte, uneori in biais, precum in marele Mut. Secvente la care nu poti sa nu razi extrem.
Un film pe care l-as vedea din nou si din nou, care mi-a colorat o zi deja foarte colorata de Duminica. Vine.

“New York Waiting”…un mare…puff…Si ce daca?
Un tip blondos, fara sare si fara piper, “bon enfant”, fuge la NY sa-si induplece fosta iubita sa revina…
3/4 din film avem cadru frontal cu el si o dama intalnita la cafenea. Converseaza dulce, zambesc dulce…dialoguri natangi…bla bla bla…cadre banale cu un New York din ghiduri turistice…ea zambeste dulce…el se uita in biais la ea…dulce dulce dulce….Bleurgh!

Fug la aer sarat!!!!

13h10: Plecat cu vapor de croaziera loco, hat departe, pana-n marea cea mare (Marea Nordului? Atlantic?)…repetenta la geografie…Catre o insula alt-data populata cu…wikingi…la anul 800 era noastra…Cand s-a unificat intrega Norvegie in jurul acestui centru…
Intreaga asezare atent reconstituita, cu patina, cu pajisti si bolovani corespunzatori, hambare, unelte, liniste.

Sampania pe soare a dezlegat cateva conversatii. Desi mai cu seama damele par aici a face “blocaj” la tot ce e feminin si vine mai din Sud…
Dupa borsul norvegian smantanos, de peste, discutii aprinse cu doi tineri producatori free-lance norvegienei…Unde sunt noii Jarmushi?, urlam noi la luna de zi…
Despre Romania, numai de bine…

Febra, muci, febra…caut o aspirina in tot orasul.
Totul e inchis, cu exceptia baruruilor.
NU, nu ma voi drege cu alcohool.
Vreau o aspirina.
Intreb carutasii, podarii, zidarii, receptionistii si pe marii artisti in viata……
Nu se cunoaste o aspirina vie pe nicaieri.
Astazi toata lumea sa stea…

Dupa-amiaza foarte plina.
Mai intai documentarul-eseu “The Saami”.
Exista vreo 30 de triburi diferite de Saami, de pe toate teritoriile nordice: finlandeze, suedeze, norvegiene, rusesti, etc.
Filmul alterneaza intre sublimul cate unei scene statice de natura, imperiala, si bolovania filmului turistic.
Un tip corpolent sforaie copios tot filmul, spre disperarea producatoarei.
Nu-l trezeste nimeni.

Dupa Laponii Enigeli care deja au aismilat par blond si ochi albastri, un film islandez.
In fiecare an astept cu maxima impatienta filmele islandeze.
Nu stiu ce exact imi imaginez eu vag ca ar putea ele sa contina.
Ceva “smecher”…
Poate “ei”, acolo pe insula lor plina de vapori, “au aflat”…
Nicidecum.
ABSOLUT intotdeauna filmele islandeze ma dezamagesc (cu exceptia lui “Noi Albinoi”).
Insularii cu mari pretentii artistice nu creeaza in film decat compendii de maxima violenta.
Violenta in familie.
Violenta pe strada, la scoala, in societate.
Agresivitate, ura si violenta.
Precum toate celelate filme islandeze este deci si “Children”.
Cartiere mizere sub-Colentina, mame cu 4 copii si un ajutor sumar de la stat, gratuitate a violentei, a sinuciderilor, a caftelilor si a omorurilor…
Precum ei, si finlandezii.
Desi anul trecut “Mother of Mine” umbla la alt registru….
O floare, insa, foarte elaborata, dar care nu face o primavara…

Plicticosenii de seara, mai apoi.
Intr-un mega-hambar convertit in sala de bal municipala, dar in care se simte aproape fanul, cat de mult s-a pastrat din original, mega party doar al cumparatorilor si ai noilor regizori.
Vreo 200 de Nordici, 5 englezi atat de funky incat nici ei nu se suporta, 3 rusi enormi, si eu.
Gastile sunt din nou facute.
Un Olandez cu nervii tari, un bunic foarte cult, care mi-a suportat peroratiile ultra-negativiste despre starea cinemaului mondial actual, mi-a tinut companie timp de un ghiveci de peste, 4 scoici si 3 pahare din MINUNATUL ViN ALB al Festivalului…

Nani pe ploaie, la Nord, cu fereastra uriasa pe chei.
Liniste.
Intrebari…

Ziua a treia
21 august
9am.
Filmul lui…Porumboiu!
Din nou sala imensa de Multiplex arhi-plina.
Lumea ESTE curioasa. Vor sa vada, ii intereseaza in mod genuine CE se petrece in gradina altora…
Primele 40 de minute sunt slow, pregatitoare, cu mici poante. Mizeria biencunoscuta de orasel de provincie sau cartier bucurestean ruinat…
Nu voi intelege totusi niciodata de ce in filmele romanesti locuintele sarmane trebuie, in mod necesar, sa arate si mizerabil…Oamenii aia nu au apa? NU fac curat? Nu au necesitati? Traiesc asa intr-o eterna confrerie cu gandacii, egrasie, cimentul le cade in cap si ei o duc linistiti mai departe?...
Bizar, bizar, bizar….
Lumea rade totusi pe la jumatatea filmului.
Ra si eu intens.
Dupa care toti suspina la finalul poetic, foarte reusit, pentru care Porumboiu a devenit prietenul meu pe viata!
Da, asta E un final!
Bravo Corneliu!!!!!

In individual am consumat si comediaora “Offside”, am impresia ca s-a dat la “Anonimul”, de cand tot incearca suedezii s-o vanda…
Evident, despre viata, mai mult extra-teren, a unei mici echipe de fotbal, dintr-un orasel gen Haugesund.
Chiar, oare Haugesund are echipa de fotbal?...

Incep sa vizionez si “The Bothersome Man”, laudat de toti tinerii care au catadcist sa-mi vorbeasca…Si propus de CRiticii norvegieni la Marele Premiu…
Extrem de dur…
O Lituanianca langa mine, doamna la 50, exclama fericita: “Doamne, este extraordinar filmul asta, este atat de uplifting, imi face inima sa cante!”…
??????????????....
La Nord sentimentele sunt cam bizarrre….
M-am oprit din film. Out.
Ideea ca oamenii sunt, defapt, exact ALTFEL decat par a fi, nu ma atrage in mod deosebit.
Nu azi…

Ma aventurez in desenul animat “ Free Jimmy”, laudat si el. Excelent lucrat, povestea unor “small times crooks” din Kopenhaga (sau Oslo?) care, neavand “proiecte” o vreme din care sa-si castige painea, sunt angajati ingrijitori la Circ. Evident, ei trebuie sa tina piept si Mafiei Rusesti, tema recurenta in mai toate filmele nordice, animate ori nu…
Intr-una din zile ingrijitorul elefantului Jimmy, plictisit de atata grija, ii administreaza oral niste …amphetamine…
Cam multe…
De aici restul filmuui, intrucat un elefant pe amphetamine are ceva de spus…si de facut…
Bine, bine, dar tot nu m-au convins ca ar fi un film de adulti…

Ma dreg cu niscaiva shopping, admirand in treacat cu o lacrima la coltul ochiului preturile muuuuuuuuult sub cele romanesti, la tot si la toate…
Si cica Norvegia este cea mai scumpa tara europeana…Bizarrrr….

Seara…
…Multe amantlacuri in jur, totusi, pe care le observ pentru prima data.
Spre deosebire de alti ani, nu stiu de ce ACUM le vad.
Se aduna serile la bautele Festivalului, domni si doamne respectabile intre 43-53 de ani; pleaca solitari catre vre-o terasa (pe malul Oceanului? al Marii?), se intalnesc acolo cu “celalalt”….
Duduie hotelul noaptea tarziu, pe cand eu ma trezesc sa mai iau o aspirina.
Intrucat, evident, desi au fost aproape 30C zilnic, eu am capatat un virus local…ceva…
Cooolll!!!!

Paranteza de final.
Inainte de imbarcare.22 august.
Pescarusii.

Pescarusii, uneori, par pisici.
Vulnerabili, ascutiti, urla dupa mancare.
Uneori pisici, alteori bebelusi.
Nu incetez sa ma minunez, sa cercetez, sa ma sperii.
Zgomote extreme. Burtici grase.
Pestii, crabii, racii sunt aici din abundenta.
Asteapta doar sa fie culesi…

15h50 fix.
Avionul arhi-plin pleaca spre Oslo.
De pe ce planeta ma intorc in cimentul nostru cel de toate zilele?...
Ce mai inseamna “acasa”, cand acasa ma simt deja cam peste tot…?!...
Pilula( pilulele-sunt nori grosi si gris!!!) intra in actiune.
Good evening and good-bye, wherever you are!....

unde vreau sa fiu

2007-11-10T18:02:00.000+02:00

unde nu voi fi prea curand..........cum zicea domnul baudelaire: "...Anywhere out of the world..."!!!!!!!!!

pasiune turca

2007-11-09T16:35:00.000+02:00

Citând titlul unei cărţi as putea spune ca barbatii vin de pe Marte, si femeile de pe Venus…Un contact intre sexe nu e deci doar dureros sau dificil, ci adesea nu este pur si simplu posibil!
Regizorul-actor turc Nuri Bilge Ceylan (filmul este o co-productie francezo-turca), pare ca vrea sa afirme această stare de fapt inca o data, negru pe alb, in pelicula IKLIMLER (Climates)(Anotimpuri) prezentata la Festivalul de la Cannes. Unul dintre cele mai dureroase filme pe care le-am vazut vreodata!
Cu o simplitate care sublinieaza indiferenta sentimentala, Isa si Bahar se iubesc si se parasesc la capatul unei vacante de vara care cu siguranta nu a fost unul dintre momentele cele mai pasionale ale vietii lor…
Cladita din rationalitate pura, Bahar pretinde ca nu-si mai simte logodnicul, si, cu prima ocazie, zboara sa lucreze la o filmare departe de Istambul.
Pe de alta parte, Isa se concentreaza pe propria cariera universitara, se mai ofera fostelor pasiuni feminine, si, in culmea singuratatii, pleaca sa o caute pe cea pe care o crede-doar aparent-pierduta, si necesara…
Lucid, esentializat in dialoguri, genial in mesaj si in forma, “IKLIMLER” este un exemplu de cinema de autor matur cum rar se vede pe ecrane.
Nu este aici vorba doar de clasicul exemplu de singuratate umana, de non-comunicare intre persoane.
Regizorul Ceylan trateaza complicatele meandre ale povestirii cu simplitatea aparenta a schimbarii anotimpurilor. Indepartarea celor doua suflete contrazice brutal incercarile de unire ale drumurilor lor vitale in cautarea unei fericiri ireale.
Reiese a fi mult mai usor sa cauti satisfactie, desi putina, in diplome si doctorate, in vacantele solitare, in fotografierea monumentelor, culminand cu cate o aventura erotica.
Zapada, soare, ploi de toamna, totul se invarte intr-un ciclu continuu si de o solemnitate imuabila.
Cam astfel cum doi amanti se lasa si se regasesc din cand in cand.

bad lieutenant fara cuvinte

2007-11-09T16:20:00.000+02:00

...revazut BAD LIEUTENANT de maestrul Ferrara...ramane, dupa apeoape 16 ani...Al cincilea film al regizorului New Yorkez, si are drept prim subiect singuratatea, in care suntem inchisi fara drept de apel. Iar singuratatea politistului de aici (Harvey Keitel) este cu atat mai impenetrabila, mai inadmisibila, mai intolerabila cu cat nimic nu ne impiedica sa o intelegem. Keitel stie sa coboare visceral in cele mai negre abisuri ale decadentei, intr-o veritabila goana dupa senzatie, dupa vortex si ameteala, catre pierzania cu orice pret. Keitel joaca opac. Eroul sau nu face absolut nimic spre a ne place, se incapataneaza sa joace mize din ce in ce mai mari, isi dubleaza datoriile la fiecare pariu, cu riscul vietii si fara nici cea mai mica justificare romantica. Aici, in acest New York al lumii a treia, el este o fiinta sumara, compacta, obtuza, de nesuportat, asemeni cartierului in care traieste. Cand nu se drogheaza, bea, si cand nu bea, isi injecteaza doze masive de L.S.D. ori siluieste pudoarea fetelor agatate pe strada, sub acoperirea insignei de politist. Fara scrupule si fara sa gandeasca.

Si in asta rezida, in fapt, forta filmului de fata: in a ne absorbi, impreuna cu eroul sau, in meandrele intime ale ratacirii. In ceea ce ma priveste, voi pastra pentru totdeauna in memorie planurile disperarii de a nu se putea inalta si transcende stramtoarea acestei lumi din momentul aeroplanului sub heroina, ori al implorarii divinitatii in biserica maculata. Insa si mai pregnant este cadrul atat de misterios din camera de spital. Calugarita violata zace goala, neansufletita, splendida, pe un pat. Este o femeie inalta, cu forme pline, si-n acelasi timp robuste si armonioase, comuna, si totusi memorabila. Fara sa stie isi ofera splendoarea carnala unui medic care ii enumera leziunile de care sufera. Dincolo de usa, insa, sta Keitel, miscat pana la os de aceasta frumusete, si totusi, fara sa ne-o semnaleze in nici-un fel. Ca o prima si concreta intalnire cu divinul atat de vehement negat...

Inainte de a vedea acest film al lui Ferrara imi imaginam, din auzite, un soi de troc mistic intre politistul decazut si calugarita ultragiata. Si-ar fi vorbit, iar privirile lor s-ar fi intrepatruns. Ea ar fi gasit falia din el, prin care s-ar fi strecurat mai apoi suflul penitentei. Dar nu se intampla astfel. Ferrara isi plaseaza in asa fel aparatul incat femeia sfanta si barbatul blestemat ne apar din fata, umar langa umar, inchisi, si unul si celalalt, in ireductibila lor singuratate. Ce va spune calugarita, catre final, va fi un soc adanc pentru politist, caci aceasta nu numai ca ii iarta pe baietii care au violat-o (elevi ai ei), dar afirma a le fi simtit dorinta sexuala drept rugaciune arzatoare, autentica. Keitel, la ani lumina de ea, nu renunta nici el la propria-i nebunie...

Binecuvantarea si posesiunea sunt, deci, marcate de acelasi SEMN. Ambele trec printr-un prim si ultim moment de tortura. Cei doi sunt singuri. La fel de singuri precum in momentul nasterii, ori al mortii lor.

barbatii si anii

2007-11-09T12:13:00.000+02:00

...ce exemplu mai clar decat imbatranirea lui Bruce Springsteen, spre a realiza ca barbatii, mai cu seama cei de la natura dotati cu o estetica uluitoare, raman sexy , ba chiar dospesc, debordeaza de sex-appeal...niciodata domnul cu pricina nu mi-a cauzat vre-o nevralgie...acum insa brusc a capatat un je ne sais quoi pe fata, care in armonie cu umerii imensi si spatele fara limite, da un personaj de vis! Vis zerotic, bientendu!.....Bine ca locuieste atat de departe!

avem un singur fund

2007-11-06T16:04:00.000+02:00

...un singur fund al sacului...cel in care avem loc pentru noii veniti, noile imputuri, noile interese si atractii...ne place sa ne complimentam ca ar fi un sac infinit, ca putem si vom da intotdeauna, infinit, infinitor oameni si lucruri si hobby-uri, timp si iubire si atenie si cald!

Ei bine, am o unica concluzie: nu! sacul asta are un capat finit.

Fundul i se intrevede ici si colo, trebuie sa privim mereu cu atentie ca sa realizam macar cu cateva minute INAINTE ca nu mai e loc!!!!! caci altfel, noii oameni pe care am vrea atat de mult sa-i gazduim, sa-i petrecem, sa-i parcurgem, vor ramane agatati de baierele sacului, uimiti, speriati, tradati, si se vor consuma in nefericirea de a nu fi fost primiti...Si nu cred ca exista ceva mai trist pe lume decat sa stii ca ai intalnit pur si simplu un om care, pur si simplu, NU MAI ARE LOC DE NIMENI SI DE NIMIC in viata lui!

Cu atat mai putin pentru tine...

blues de sambata

2007-11-03T14:36:00.000+02:00

..azi nu ploua...nu afara, dar inauntru in torente! Post yoga capitalista, post efort eliberator, ce ramane? Poate placerea linistita a unei dupa-amieze cu Makine in fata (FEMEIA CARE ASTEPTA), o alta carte care ma exalta prin pathosul ei duios...

Nu remarc nimic in jur, nu ma intereseaza, zero balans interior-exterior.

Mi-ar place sa-mi spal masina azi, sa mananc un meniu complet de la macDo, cu milk shake de vanilie cu tot, sa ma preumblu agale prin muzeul ala de pe Boulevard Hausseman de am uitat cum il cheama (jacquemart Andre) dar unde am vazut ca tocmai s-a deschis o mega expo FRAGONARD. Un baiat din Secolul LIbertin 17 care a desenat si pictat diverse imbratisari si posturi voioase. Nimic porno, nici macar sexy, dar ultra senzuale. Si asta e destul de mult, si destul de rar!

Ca punct alaturea e doamna Lillyia Brick, una dintre MARILE muze ale Constructivistilor rushi din anii 1912-etc., doamna de suflet si hartii a domnului Brick. Totul e pe Google...

joi din nou

2007-11-01T16:47:00.000+02:00

le ploua de nu ne mai incape...dupa-amiaza anuntata, rendez-vous teriorial, seara de novembrie tipica; nu stiu cum se face, dar in mai fiecare an, dupa un amplu plict de 11 luni, in a douasprezecea care e tocmai NOVEMBRIE, se arata lucruri...Probabil ca un pandant la depresia de toamna-iarna care incepe sa se instaleze. cat sa ma/ne traga de sireturi si sa ,i/ni le mai pot/putem incheia si a doua zi, fara drame si angoase...Prea mari...