Pe ecrane

Paranoid park

Regia: Gus Van Sant. Cu: Gabe Nevins, Dan Liu, Jake Miller. Franţa-USA 2007.


Gus Van Sant este precum adolescenţa-însăşi. Anxioasă, disperată, agresivă, rănită, perversă. Reprezentata în filmele sale: “Frumoşi şi blestemaţi”, «Good Will Hunting”, «Elephant», «Last Days», cu un limbaj curat şi obiectiv în care semnătura autorului s-a manifestat mereu prin continuele sale căutări de stil. Prin invenţiile sale tehnice şi de imagine, prin rigoarea absolută. Printr-un cinema care refuză concesiile.

Tinerii lui Gus Van Sant întâlnesc moartea de-a lungul culoarelor liceelor, în călătoria extra-senzorială a lui Kurt Cobain, sau pe curbele acrobatice din Paranoid Park. Mut şi în mişcare, dar cu o coloană sonoră care îţi dă fiori, străpunsă de emisii radio, de fragmente muzicale clasice sau punk, filmul este aventura intimă a unui adolescent de 16 ani. Alex (Gabe Nevins) nu este altceva decât un corp solitar dislocat într-un spaţiu-timp ireal, care urmează traiectorii variabile şi care se pierde…

Filmat pecum adesea o face, în oraşul său natal, Portland, «Paranoid Park» povesteste despre gaşca de «skaters», un adevărat trib urban precum surferii anilor ’60, închişi într-un sport ermetic, întors catre sine. Într-o seară Alex este urmărit de un gardian al căilor ferate, care ajunge sub un tren. O moarte absurdă care marchează puternic comunitatea sketerşilor, dar pe care adolescentul decide s-o ţină pentru sine. Nu vorbeşte nici cu familia, nici cu Poliţia, însă este traversat de teribile sentimente de culpă.

Paranoid Park este un film despre hazardul vieţii. Cinematograful American ne-a arătat deja mii de adolescenţi care aleg sau suportă violenţa ca opţiune asumată. Protagonistul de aici, însă, este opusul epicilor “Seniori ai Nopţii”. Pentru el a se izola de adulţi este dureros. Skateboardul nu pare să ducă la nici-o socializare. Portlandul este, precum Seattle-ul, un oraş al grunge-ului. Singurătatea şi apatia guvernează lumea skateului, cu atât mai mult plasată aici într-un oraş din Nordul American, unde nu există mari mişcări ale cotidianului.
Filmul vorbeşte însă despre ceva mult mai vast decat o delimitare geografică. Vorbeşte despre indiferenţa cu care se poate provoca moartea unui necunoscut, într-un univers restrâns la navigarea pe internet şi la o pistă de skateboard. O lume în care realitatea, dacă o dai pe uşă afară, ţi se poate întoarce pe fereastră, şi te poate lua la palme.
Gus Van Sant urmăreşte îndeaproape creşterea remuşcărilor personajului. Cu mijloace în care cinematograful se impune, cu mijloace imediate şi de o extremă vitalitate. Amestecă uneori imagini în super 8, cu imagini pe 35, sau în HD, prim-planuri cu cadre lungi, lumini livide tipice lui Christopher Doyle, cu muzici la modă, ori bucăţi din coloana sonoră a felinienelor “Amarcord” sau “Giulieta degli Spiriti”.

Adevăr imediat, redat excelent şi de către interpreţii luaţi de pe stradă după un casting pe youtube.
Băiatul va încerca să viseze mai mult, pentru a supravieţui coşmarului, să scrie exorcisme pe caietele de şcoală, pentru a şterge acea noapte din Paranoid Park.

O vagă atingere de Won Kar-wai se simte în film, în variaţiile de stil şi în cadrele aeriene şi fluctuante. Regizorul seamănă personajelor sale, este un Peter Pan fericit să rămană în-afara generaţiei taţilor. Tatăl lui Alex apare de-altfel în-afara cadrului, îndepărtat de fiul său care nu-i va mărturisi drama. Mama este absentă şi ea. Nimeni nu este dispus să-i asculte confesiunea lui Alex, din ce în ce mai autist, poet trist pe malul mării. Efect de energie reţinută, aluzie la o realitate imposibil de fotografiat.

Un film catartic, un film despre creştere. A lui Van Sant şi a tinerilor săi.

Giulia DOBRE