festival pe val

Sa zbori pana la salonik e o mare incercare. Am facut-o totusi aseara, blindata de 2 extraverale pe care jur sa le intreiesc la urmatoarea cursa: nu mi-au facut nici-un efect. Orasul era, este trist, insa, sub o ploaie neantrerupta. E greu sa admit ca e Noiembrie si ca nu e miezul verii, timp in care il strabat de cativa ani regulat. Un festival destul de grunge, cu o medie aspectatorilor pana in 30. Ma bucura, ptr ei, ma intristeaza, ptr mine. Ma simt un soi de oaie batrana si tunsa. Si totusi...Aseara am vazut filmul lui Takeshi Kitano: ACHILLES AND THE TORTOISE. Bof. Chiar el a martusrisit adineaori la un masterclass genial ca face parte dintr-o trilogie "sinicigasa" a lui...Mai degraba patetica, batrncioasa, desi adesea foarte comica, imprevizibila. Violenta sa de clasa proletara ca rogini strabate insa din cand in cand , si asta NU o pot admite. Un personaj de baietel de 8-9 ani ultra sensibil si foarte talentat la desen primeste mai multe palme in 60 de minute decat eu intreaga viata!!!!!NU POT SA VAD copii agresati pe ecrane! Nici in realitate! In rest peisaje japoneze, unele strazi urate, un film despre ESEC. Baiatul nu va ajunge artist recunoscut, dar va ramane si va trai ca un artist in sufletul lui. Si-n simtiri. Bof, din nou...Imi ramane doar imaginea supoerbului Japonezel cu ochi atat de calzi, si desenele impertinente care ii apartin CHIAR lui KItano.

mannheim-heidelberg film festival

O saptamana de Arta si Bune Maniere

happy birthday to my blog

Un an de elucubratii care mai de care mai aroganto-mosieresti.........plicto-criptice..perso-culturale....Acesta este blogul meu si fac ce vreau, hahahhahha, cum zic cateva prietene de-ale mele bloghiste infocate! De ce?Si de ce scriu? Ca sa nu dau 40 de euros pe ora la un shrink cu mult mai putin stralucit intelectualiceste decat mine. Desi candva am frecventat unul care, pe langa faptul ca era Benicio del Toro in persona, mai detinea si crema cremelor in materie de material gris.......WOW!

Dupa un an,deci, nu sunt nici mai buna, nici mai toanta, nici mai plata, nici mai vasta, doar parca mai calduta, mai toleranta, mai manierista-chiar....Rira qui pourra.

Eu continui.

to have and have not

...I used to appreciate innocence, pureness, clearness. For years I thought that must have been the ultimate human perfection. One that we are losing, or, in some cases, never attaining, through the years.But these past weeks I realized something I was only suspecting in the past years: no, it is INTELLIGENCE, brightness that I appreciate more than everything else. And I remembered my fondness towards several teachers (in the most purely platonic manner........) during my many academic years, on all continents where I studied...Men of elegant and imposing appearances, but may be not in a classical understanding of beauty. But whose minds fascinated me to a degree that I was falling,literally FALLING for them, inventing unconsciously some physical attractions they might have had.....Like their gestures when lighting a cigarette and avidly aspiring the smoke...Or feeling aspired to the depth of their eyes that were suddenly becoming for me the deepest magnetic oceans!...

republik octombrie mai arty party

Pe ecrane

Paranoid park

Regia: Gus Van Sant. Cu: Gabe Nevins, Dan Liu, Jake Miller. Franţa-USA 2007.


Gus Van Sant este precum adolescenţa-însăşi. Anxioasă, disperată, agresivă, rănită, perversă. Reprezentata în filmele sale: “Frumoşi şi blestemaţi”, «Good Will Hunting”, «Elephant», «Last Days», cu un limbaj curat şi obiectiv în care semnătura autorului s-a manifestat mereu prin continuele sale căutări de stil. Prin invenţiile sale tehnice şi de imagine, prin rigoarea absolută. Printr-un cinema care refuză concesiile.

Tinerii lui Gus Van Sant întâlnesc moartea de-a lungul culoarelor liceelor, în călătoria extra-senzorială a lui Kurt Cobain, sau pe curbele acrobatice din Paranoid Park. Mut şi în mişcare, dar cu o coloană sonoră care îţi dă fiori, străpunsă de emisii radio, de fragmente muzicale clasice sau punk, filmul este aventura intimă a unui adolescent de 16 ani. Alex (Gabe Nevins) nu este altceva decât un corp solitar dislocat într-un spaţiu-timp ireal, care urmează traiectorii variabile şi care se pierde…

Filmat pecum adesea o face, în oraşul său natal, Portland, «Paranoid Park» povesteste despre gaşca de «skaters», un adevărat trib urban precum surferii anilor ’60, închişi într-un sport ermetic, întors catre sine. Într-o seară Alex este urmărit de un gardian al căilor ferate, care ajunge sub un tren. O moarte absurdă care marchează puternic comunitatea sketerşilor, dar pe care adolescentul decide s-o ţină pentru sine. Nu vorbeşte nici cu familia, nici cu Poliţia, însă este traversat de teribile sentimente de culpă.

Paranoid Park este un film despre hazardul vieţii. Cinematograful American ne-a arătat deja mii de adolescenţi care aleg sau suportă violenţa ca opţiune asumată. Protagonistul de aici, însă, este opusul epicilor “Seniori ai Nopţii”. Pentru el a se izola de adulţi este dureros. Skateboardul nu pare să ducă la nici-o socializare. Portlandul este, precum Seattle-ul, un oraş al grunge-ului. Singurătatea şi apatia guvernează lumea skateului, cu atât mai mult plasată aici într-un oraş din Nordul American, unde nu există mari mişcări ale cotidianului.
Filmul vorbeşte însă despre ceva mult mai vast decat o delimitare geografică. Vorbeşte despre indiferenţa cu care se poate provoca moartea unui necunoscut, într-un univers restrâns la navigarea pe internet şi la o pistă de skateboard. O lume în care realitatea, dacă o dai pe uşă afară, ţi se poate întoarce pe fereastră, şi te poate lua la palme.
Gus Van Sant urmăreşte îndeaproape creşterea remuşcărilor personajului. Cu mijloace în care cinematograful se impune, cu mijloace imediate şi de o extremă vitalitate. Amestecă uneori imagini în super 8, cu imagini pe 35, sau în HD, prim-planuri cu cadre lungi, lumini livide tipice lui Christopher Doyle, cu muzici la modă, ori bucăţi din coloana sonoră a felinienelor “Amarcord” sau “Giulieta degli Spiriti”.

Adevăr imediat, redat excelent şi de către interpreţii luaţi de pe stradă după un casting pe youtube.
Băiatul va încerca să viseze mai mult, pentru a supravieţui coşmarului, să scrie exorcisme pe caietele de şcoală, pentru a şterge acea noapte din Paranoid Park.

O vagă atingere de Won Kar-wai se simte în film, în variaţiile de stil şi în cadrele aeriene şi fluctuante. Regizorul seamănă personajelor sale, este un Peter Pan fericit să rămană în-afara generaţiei taţilor. Tatăl lui Alex apare de-altfel în-afara cadrului, îndepărtat de fiul său care nu-i va mărturisi drama. Mama este absentă şi ea. Nimeni nu este dispus să-i asculte confesiunea lui Alex, din ce în ce mai autist, poet trist pe malul mării. Efect de energie reţinută, aluzie la o realitate imposibil de fotografiat.

Un film catartic, un film despre creştere. A lui Van Sant şi a tinerilor săi.

Giulia DOBRE

41 and proud

I became 41 today. I assume this glorious cypher, and I feel its entire weight on me. A weight where bizarrely predominant is the quality of time, its IMPORTANCE, rather than the quantity. I feel I have managed "tant bien que mal" to consume HALF of everything! HALF of the most amazing encounters, most vivid feelings, most terrifying loves, most humbling defeats. HALF of myself, of who I am, of what I can do. And did. I am just half the way upwards, and no one can take away this joy from me: there is so much left, so many unknown horizons, so many unfelt skins, such a gloriously sublime beauty in store for me!I am HAPPY, for the first time in my life. Happy for a well deserved birthday.