marți, 27 noiembrie 2007

pe bara

Mi-am luat cateva zile de bara, de respiro, de paranteza din lumea cea mare, spre a intelege putin mai bine lumea mea cea mica si che passa pe aste meleaguri de la etajul noua...Cu telefonul switched off, pe mail intens cu Phuket sau cu Grenoble, ma uit mai des si mai lung pe geam, petrec ore intense si nervi asemenea cu Igor, care e intr-o pasa de vrie si dezmatz; citesc din memoriile lui Neagu Djuvara si ma minunez a catralioana oara de cum erau de drepti si intregi Romanii acum doar 50 de ani...Unii dintre ei...Citesc si gandesc...Deci exist...
Si cand sa-mi plang eu si mai mult de mila, ajutata fiind si de dubiile doamnei Sara Tavares de a cote din mp3 player, visand la cat mi-ar place sa prind candva, intr-o viata viitoare, sesiunea de film la Festivalul Francez de la 20h30, tocmai ce aud povesti si mai damnate, si mai teribile, de mi se ridica si ultimii peri ai coapselor ramasi dupa o epilare cam nevralgica...
Asa ca, en tout et pour tout, viata e frumoasa!!!!

joi, 22 noiembrie 2007

noul radiohead


O premiera pentru un grup de amploarea lui Radiohead : un nou album scos exclusiv pe net. Un gest simbol al noii revolutii media.
Dupa doua piese fals nervoase care deschid albumul, restul este veluros si plin de momente de calm somptuos.
Gasim aici unele dintre cele mai frumoase texte scrise de Thom Yorke, care descriu fara echivoc cotidianul fragil al artistului.
Un album care pare purtat de o mare dorinta de a schimba lumea, de a nu se lasa atrofiati de greutatile ei. Radiohead a reusit cu acest album pe net sa redea publicului rolul sau central de actor in inima muzicii, si sa faca din lansarea unui album un moment excitant, enervant si dinamizant.

sâmbătă, 17 noiembrie 2007

trendy in paris






GIACOMETTi baga tare la Beaubourg! Daca iesi la promenada de Christmas prin Paris, deturneaza-te instant la cea mai ezoterica expo ever: un compendiu din TOT Giacomettiul! De la portretele facute de taica-sau pre cand era un adolesecent carliontat, pana la siluetele epurate, aplecate catre ziua de maine, fugind de realitatea imediata, din perioada de dedublare de personalitate cu fratele geaman...Puritatea puritatilor!

luni, 12 noiembrie 2007

iarna pe varza


Pomii din Cimitir(peste drum) s-au umplut din nou de roiuri de ciori negre, sticloase. Semn ca a mai trecut un an intr-o secunda, si ca iarna se culege din nou...Ce-am facut in anul asta????Am mai pus o caramida dintr-un om, un an nou in viata si personalitatea UNUI NOU OM. Dar astea parca ar merge inainte, orice-ar fi...Nevoia de a face ceva MAI IMPORTANT persista. Ce iubesc la iarna-toamna asta: ca se intuneca devreme si ma pot ascunde de lume si de mine-insami mai cu spor; ca se pot consuma ratze pe varza si purcelushi in smatana si alte bazaconii untoase, intrucat cica frigul le arde pe toate (vax!); ca pot purta ciorapi negri opaci care ma ascund, ma ascund...; ca orele de lectura sunt parca de ls sine-intelese si nimeni nu ti le mai reproseaza; ca tocul e de miza spre a pluti mai sus de baltile, vomele, marginile lumii asteia; ca parca se da liber la vise si parca debuteza sezonul de planuri...Ce detest: frigul, vantul taios, ploaia arsice, gris-ul general, verdele lipsa, culorile pamantii, izolarea oamenilor la gurile proprii de seminee, generozitatea pusa in cui, recuperarea fizica mai intensa...Vine iarna, bine-mi pare! Dor de BEUYS, artistulll

sâmbătă, 10 noiembrie 2007

jurnal de festival de cand nu existau blogurile


LA NORD

New Nordic Films Festival
Haugesund
Norway
August 18th-August 22nd


18 august 2006
Oslo-de la Munich.

Ajunsa ca prin transa de la Bucuresti la Munich, de la Munich la Oslo.
Pilula-minune functioneaza!
Filmele mi se intampla in cap, semi-adormita, halucinata.
Nici-o problema majora de vant, fulger, ploaie. Intotdeuna inspre Nord totul a fost mult mai soft decat inspre Sud….

Oslo-Airport: design inalt si pur de lemn, metal-un minim, doar cat de sustinere, si multa sticla. Spatiu aproape religios, in care m-am recules…cumparand, cumparand,cumparand…!
Oslo este oarecum in Estul Norvegiei. Voi avea deci de traversat munti prea putin simpatice, fjorduri, lacuri, paduri uriase, spre a ajunge la celalalt mal…
Acolo, la Atlantic, curatenia este absoluta. Dar si iminenta singuratate…Abea astept!

La imbarcare se aduna deja ginta artistica. La nordicii cineasti se poarta de vreo 50 de ani…negrul. Eu port alb.

Intre timp dor mortal de Igor, pe care-l vad in toti copilasii de toate rasele, la fel de volubili! Desi “emotionless” de la pilula, inca mai functionez la nivelul asta…….

Oslo-Haugesund
Peste nori grei, printre diverse vanturi.
Nu e loc de gluma: vantul e majuscul!
Aterizare in 77 de viteze.
Pilotii zambitori la recuperarea bagajelor ma readuc pe pamant…
Un chauffeur in Armani si mustata Franz Ferdinand ma culege intr-un impecabil Citroen negru.
Oraselul, oraselele, drumurile printre stanci antice si vaci, o runa ici, o runa colo…
Totul e impanzit cu afise ale Festivalului.
Imi las bagajele si dau o tura…
Pe chei, vapoare mici, mari, mijlocii. De lemn, ori metalice. Stapanii sau doar amploaiatii lor, blonzi si arsi de soare, puternici, vin in fiecare dupa-amiaza sa-si vanda aici pestii de peste zi…
Sunt 26C!



Day one
19 august

Somn. Cafea. Somn.
In fine treaza.
Ajunsa la 6 pm aseara m-am tarat la Headquarters-Festiviteten si mi-am luat acreditarile si cataloagele. Apoi nani cu lacrima in gat…Prima data fara copil, singura…Maternitatea nu e o vorba goala, apparently!

Incerc azi o prima vizionare cu un film norvegian: New Yorkul pasional si romantic al despartirii unui cuplu…sala arhi-plina, imposibil de stat pana si pe trepte.

Incerc al doilea film, noul Kaurismaki. Aki.
Acelasi model. Plus miesmele post-lunch: somon si vin alb…

Ma repliez pe “Laboratorul de vizionari individuale”, unde imi asum DVD-ul cu “Reprise”.
Danez al unui tanar cu nume predestinat: Trier.
Nimic din stilul Maestrului, insa.
Drama a cautarii de sine, drama a prieteniilor prea invazive, a iubirilor superficiale.
Drama reusitei (sic!), a intrebarilor perpetue: sunt destul de bun?!...Atat de bun precum cei pe care ii admir?
Personaje interiorizate, tineri de douazeci si ceva, intr-o Kopenhaga umana, desi ultra design.
Muzica, biblioteci, scriitura, natura.
Spatii redate in foarte pure si rapide cadre. Actiuni intense, Foarte mult flash-forward, si si mai mult flash-back.
Ametitor de bun acest “Reprise”.

S-a facut seara.
Se deschide Festivalul. Oficial.
Se bea vin alb frantuzesc sec si se mananca somon. Oficial.
Umeri decoltati, tigari generalizate.
Eu tremur sub 3 pull-overe “de gala”…
Cucoane cu staif, perle si decolteuri sug racii intesati de diverse creme. Maioneza si mustar.
Trupa rock de faima nationala, misca cele cateva (3) sute de oaspeti festivalieri. Dincolo de gardul de protectie, multimea locala. Tineri precum cei de pretutindeni, la un concert rock. Incantati peste masura, aplauda, danseaza, admira.

E tarziu. Dusul de noapte purifica visele in fast-motion…



Ziua a doua
20 august

Ador sa fiu matinala atunci cand ceilalti nu sunt.
Intr-un orasel inca adormit dupa petrecerile de Sambata seara, sunt singura pe strazile in panta usoara.
Urc dinspre mare, dinspre canalul navigabil taiat intre doua sate, inspre multi-cinematograful cu 8 sali ultra-extra-dotate.
Mi-e aproape rusine de zgomotul pe care usorii mei balerini il fac pe trotuar. Unicul zgomot…
Soare. Soare bun, insa, proaspat, 20C.

9h15am
Sala mare e …plina!
Din nou filmul lui Kaurismaki.
Prezenta masiva, in ciuda alcoolului de cu noapte: Kaurismaki este Doctorul cinemaului Nordic. Iar filmul “Lights in the Dusk” ma lasa fara suflare!
Kaurismaki s-a regasit! Este din NOU Marele Maestru de pe vremuri. S-a lepadat de cojocul ros de gris si pesimism din utimele cateva filme.
Temele raman, insa. Barbatul intre doua varste, fara cariera, fara educatie, invins de monotonia vietii. Un Helsinki epurat, industrial. Precum sentimentele protagonistilor, precum fetele lor a la Buster Keaton. Cele mai patratoase, mai expressive posibil!
Un film, de-altfel, cladit pe patrat!
Precum puritatea patratului, astfel si dialogurile, minimale. Astfel si actiunea, minimala. Actiune / Re-Actiune.
Cadre simple, fara miscari de camera. Un maximum admis: un singur close-up, momentul paroxistic al filmului.
In rest, personajele vin si stau in cadru, vorbesc putin, privesc in alta parte, uneori in biais, precum in marele Mut. Secvente la care nu poti sa nu razi extrem.
Un film pe care l-as vedea din nou si din nou, care mi-a colorat o zi deja foarte colorata de Duminica. Vine.

“New York Waiting”…un mare…puff…Si ce daca?
Un tip blondos, fara sare si fara piper, “bon enfant”, fuge la NY sa-si induplece fosta iubita sa revina…
3/4 din film avem cadru frontal cu el si o dama intalnita la cafenea. Converseaza dulce, zambesc dulce…dialoguri natangi…bla bla bla…cadre banale cu un New York din ghiduri turistice…ea zambeste dulce…el se uita in biais la ea…dulce dulce dulce….Bleurgh!

Fug la aer sarat!!!!

13h10: Plecat cu vapor de croaziera loco, hat departe, pana-n marea cea mare (Marea Nordului? Atlantic?)…repetenta la geografie…Catre o insula alt-data populata cu…wikingi…la anul 800 era noastra…Cand s-a unificat intrega Norvegie in jurul acestui centru…
Intreaga asezare atent reconstituita, cu patina, cu pajisti si bolovani corespunzatori, hambare, unelte, liniste.

Sampania pe soare a dezlegat cateva conversatii. Desi mai cu seama damele par aici a face “blocaj” la tot ce e feminin si vine mai din Sud…
Dupa borsul norvegian smantanos, de peste, discutii aprinse cu doi tineri producatori free-lance norvegienei…Unde sunt noii Jarmushi?, urlam noi la luna de zi…
Despre Romania, numai de bine…

Febra, muci, febra…caut o aspirina in tot orasul.
Totul e inchis, cu exceptia baruruilor.
NU, nu ma voi drege cu alcohool.
Vreau o aspirina.
Intreb carutasii, podarii, zidarii, receptionistii si pe marii artisti in viata……
Nu se cunoaste o aspirina vie pe nicaieri.
Astazi toata lumea sa stea…

Dupa-amiaza foarte plina.
Mai intai documentarul-eseu “The Saami”.
Exista vreo 30 de triburi diferite de Saami, de pe toate teritoriile nordice: finlandeze, suedeze, norvegiene, rusesti, etc.
Filmul alterneaza intre sublimul cate unei scene statice de natura, imperiala, si bolovania filmului turistic.
Un tip corpolent sforaie copios tot filmul, spre disperarea producatoarei.
Nu-l trezeste nimeni.



Dupa Laponii Enigeli care deja au aismilat par blond si ochi albastri, un film islandez.
In fiecare an astept cu maxima impatienta filmele islandeze.
Nu stiu ce exact imi imaginez eu vag ca ar putea ele sa contina.
Ceva “smecher”…
Poate “ei”, acolo pe insula lor plina de vapori, “au aflat”…
Nicidecum.
ABSOLUT intotdeauna filmele islandeze ma dezamagesc (cu exceptia lui “Noi Albinoi”).
Insularii cu mari pretentii artistice nu creeaza in film decat compendii de maxima violenta.
Violenta in familie.
Violenta pe strada, la scoala, in societate.
Agresivitate, ura si violenta.
Precum toate celelate filme islandeze este deci si “Children”.
Cartiere mizere sub-Colentina, mame cu 4 copii si un ajutor sumar de la stat, gratuitate a violentei, a sinuciderilor, a caftelilor si a omorurilor…
Precum ei, si finlandezii.
Desi anul trecut “Mother of Mine” umbla la alt registru….
O floare, insa, foarte elaborata, dar care nu face o primavara…

Plicticosenii de seara, mai apoi.
Intr-un mega-hambar convertit in sala de bal municipala, dar in care se simte aproape fanul, cat de mult s-a pastrat din original, mega party doar al cumparatorilor si ai noilor regizori.
Vreo 200 de Nordici, 5 englezi atat de funky incat nici ei nu se suporta, 3 rusi enormi, si eu.
Gastile sunt din nou facute.
Un Olandez cu nervii tari, un bunic foarte cult, care mi-a suportat peroratiile ultra-negativiste despre starea cinemaului mondial actual, mi-a tinut companie timp de un ghiveci de peste, 4 scoici si 3 pahare din MINUNATUL ViN ALB al Festivalului…

Nani pe ploaie, la Nord, cu fereastra uriasa pe chei.
Liniste.
Intrebari…



Ziua a treia
21 august
9am.
Filmul lui…Porumboiu!
Din nou sala imensa de Multiplex arhi-plina.
Lumea ESTE curioasa. Vor sa vada, ii intereseaza in mod genuine CE se petrece in gradina altora…
Primele 40 de minute sunt slow, pregatitoare, cu mici poante. Mizeria biencunoscuta de orasel de provincie sau cartier bucurestean ruinat…
Nu voi intelege totusi niciodata de ce in filmele romanesti locuintele sarmane trebuie, in mod necesar, sa arate si mizerabil…Oamenii aia nu au apa? NU fac curat? Nu au necesitati? Traiesc asa intr-o eterna confrerie cu gandacii, egrasie, cimentul le cade in cap si ei o duc linistiti mai departe?...
Bizar, bizar, bizar….
Lumea rade totusi pe la jumatatea filmului.
Ra si eu intens.
Dupa care toti suspina la finalul poetic, foarte reusit, pentru care Porumboiu a devenit prietenul meu pe viata!
Da, asta E un final!
Bravo Corneliu!!!!!

In individual am consumat si comediaora “Offside”, am impresia ca s-a dat la “Anonimul”, de cand tot incearca suedezii s-o vanda…
Evident, despre viata, mai mult extra-teren, a unei mici echipe de fotbal, dintr-un orasel gen Haugesund.
Chiar, oare Haugesund are echipa de fotbal?...

Incep sa vizionez si “The Bothersome Man”, laudat de toti tinerii care au catadcist sa-mi vorbeasca…Si propus de CRiticii norvegieni la Marele Premiu…
Extrem de dur…
O Lituanianca langa mine, doamna la 50, exclama fericita: “Doamne, este extraordinar filmul asta, este atat de uplifting, imi face inima sa cante!”…
??????????????....
La Nord sentimentele sunt cam bizarrre….
M-am oprit din film. Out.
Ideea ca oamenii sunt, defapt, exact ALTFEL decat par a fi, nu ma atrage in mod deosebit.
Nu azi…

Ma aventurez in desenul animat “ Free Jimmy”, laudat si el. Excelent lucrat, povestea unor “small times crooks” din Kopenhaga (sau Oslo?) care, neavand “proiecte” o vreme din care sa-si castige painea, sunt angajati ingrijitori la Circ. Evident, ei trebuie sa tina piept si Mafiei Rusesti, tema recurenta in mai toate filmele nordice, animate ori nu…
Intr-una din zile ingrijitorul elefantului Jimmy, plictisit de atata grija, ii administreaza oral niste …amphetamine…
Cam multe…
De aici restul filmuui, intrucat un elefant pe amphetamine are ceva de spus…si de facut…
Bine, bine, dar tot nu m-au convins ca ar fi un film de adulti…

Ma dreg cu niscaiva shopping, admirand in treacat cu o lacrima la coltul ochiului preturile muuuuuuuuult sub cele romanesti, la tot si la toate…
Si cica Norvegia este cea mai scumpa tara europeana…Bizarrrr….

Seara…
…Multe amantlacuri in jur, totusi, pe care le observ pentru prima data.
Spre deosebire de alti ani, nu stiu de ce ACUM le vad.
Se aduna serile la bautele Festivalului, domni si doamne respectabile intre 43-53 de ani; pleaca solitari catre vre-o terasa (pe malul Oceanului? al Marii?), se intalnesc acolo cu “celalalt”….
Duduie hotelul noaptea tarziu, pe cand eu ma trezesc sa mai iau o aspirina.
Intrucat, evident, desi au fost aproape 30C zilnic, eu am capatat un virus local…ceva…
Cooolll!!!!





Paranteza de final.
Inainte de imbarcare.22 august.
Pescarusii.

Pescarusii, uneori, par pisici.
Vulnerabili, ascutiti, urla dupa mancare.
Uneori pisici, alteori bebelusi.
Nu incetez sa ma minunez, sa cercetez, sa ma sperii.
Zgomote extreme. Burtici grase.
Pestii, crabii, racii sunt aici din abundenta.
Asteapta doar sa fie culesi…

15h50 fix.
Avionul arhi-plin pleaca spre Oslo.
De pe ce planeta ma intorc in cimentul nostru cel de toate zilele?...
Ce mai inseamna “acasa”, cand acasa ma simt deja cam peste tot…?!...
Pilula( pilulele-sunt nori grosi si gris!!!) intra in actiune.
Good evening and good-bye, wherever you are!....



unde vreau sa fiu







unde nu voi fi prea curand..........cum zicea domnul baudelaire: "...Anywhere out of the world..."!!!!!!!!!

vineri, 9 noiembrie 2007

pasiune turca





Citând titlul unei cărţi as putea spune ca barbatii vin de pe Marte, si femeile de pe Venus…Un contact intre sexe nu e deci doar dureros sau dificil, ci adesea nu este pur si simplu posibil!
Regizorul-actor turc Nuri Bilge Ceylan (filmul este o co-productie francezo-turca), pare ca vrea sa afirme această stare de fapt inca o data, negru pe alb, in pelicula IKLIMLER (Climates)(Anotimpuri) prezentata la Festivalul de la Cannes. Unul dintre cele mai dureroase filme pe care le-am vazut vreodata!
Cu o simplitate care sublinieaza indiferenta sentimentala, Isa si Bahar se iubesc si se parasesc la capatul unei vacante de vara care cu siguranta nu a fost unul dintre momentele cele mai pasionale ale vietii lor…
Cladita din rationalitate pura, Bahar pretinde ca nu-si mai simte logodnicul, si, cu prima ocazie, zboara sa lucreze la o filmare departe de Istambul.
Pe de alta parte, Isa se concentreaza pe propria cariera universitara, se mai ofera fostelor pasiuni feminine, si, in culmea singuratatii, pleaca sa o caute pe cea pe care o crede-doar aparent-pierduta, si necesara…
Lucid, esentializat in dialoguri, genial in mesaj si in forma, “IKLIMLER” este un exemplu de cinema de autor matur cum rar se vede pe ecrane.
Nu este aici vorba doar de clasicul exemplu de singuratate umana, de non-comunicare intre persoane.
Regizorul Ceylan trateaza complicatele meandre ale povestirii cu simplitatea aparenta a schimbarii anotimpurilor. Indepartarea celor doua suflete contrazice brutal incercarile de unire ale drumurilor lor vitale in cautarea unei fericiri ireale.
Reiese a fi mult mai usor sa cauti satisfactie, desi putina, in diplome si doctorate, in vacantele solitare, in fotografierea monumentelor, culminand cu cate o aventura erotica.
Zapada, soare, ploi de toamna, totul se invarte intr-un ciclu continuu si de o solemnitate imuabila.
Cam astfel cum doi amanti se lasa si se regasesc din cand in cand.

bad lieutenant fara cuvinte







...revazut BAD LIEUTENANT de maestrul Ferrara...ramane, dupa apeoape 16 ani...Al cincilea film al regizorului New Yorkez, si are drept prim subiect singuratatea, in care suntem inchisi fara drept de apel. Iar singuratatea politistului de aici (Harvey Keitel) este cu atat mai impenetrabila, mai inadmisibila, mai intolerabila cu cat nimic nu ne impiedica sa o intelegem. Keitel stie sa coboare visceral in cele mai negre abisuri ale decadentei, intr-o veritabila goana dupa senzatie, dupa vortex si ameteala, catre pierzania cu orice pret. Keitel joaca opac. Eroul sau nu face absolut nimic spre a ne place, se incapataneaza sa joace mize din ce in ce mai mari, isi dubleaza datoriile la fiecare pariu, cu riscul vietii si fara nici cea mai mica justificare romantica. Aici, in acest New York al lumii a treia, el este o fiinta sumara, compacta, obtuza, de nesuportat, asemeni cartierului in care traieste. Cand nu se drogheaza, bea, si cand nu bea, isi injecteaza doze masive de L.S.D. ori siluieste pudoarea fetelor agatate pe strada, sub acoperirea insignei de politist. Fara scrupule si fara sa gandeasca.



Si in asta rezida, in fapt, forta filmului de fata: in a ne absorbi, impreuna cu eroul sau, in meandrele intime ale ratacirii. In ceea ce ma priveste, voi pastra pentru totdeauna in memorie planurile disperarii de a nu se putea inalta si transcende stramtoarea acestei lumi din momentul aeroplanului sub heroina, ori al implorarii divinitatii in biserica maculata. Insa si mai pregnant este cadrul atat de misterios din camera de spital. Calugarita violata zace goala, neansufletita, splendida, pe un pat. Este o femeie inalta, cu forme pline, si-n acelasi timp robuste si armonioase, comuna, si totusi memorabila. Fara sa stie isi ofera splendoarea carnala unui medic care ii enumera leziunile de care sufera. Dincolo de usa, insa, sta Keitel, miscat pana la os de aceasta frumusete, si totusi, fara sa ne-o semnaleze in nici-un fel. Ca o prima si concreta intalnire cu divinul atat de vehement negat...



Inainte de a vedea acest film al lui Ferrara imi imaginam, din auzite, un soi de troc mistic intre politistul decazut si calugarita ultragiata. Si-ar fi vorbit, iar privirile lor s-ar fi intrepatruns. Ea ar fi gasit falia din el, prin care s-ar fi strecurat mai apoi suflul penitentei. Dar nu se intampla astfel. Ferrara isi plaseaza in asa fel aparatul incat femeia sfanta si barbatul blestemat ne apar din fata, umar langa umar, inchisi, si unul si celalalt, in ireductibila lor singuratate. Ce va spune calugarita, catre final, va fi un soc adanc pentru politist, caci aceasta nu numai ca ii iarta pe baietii care au violat-o (elevi ai ei), dar afirma a le fi simtit dorinta sexuala drept rugaciune arzatoare, autentica. Keitel, la ani lumina de ea, nu renunta nici el la propria-i nebunie...



Binecuvantarea si posesiunea sunt, deci, marcate de acelasi SEMN. Ambele trec printr-un prim si ultim moment de tortura. Cei doi sunt singuri. La fel de singuri precum in momentul nasterii, ori al mortii lor.


barbatii si anii


...ce exemplu mai clar decat imbatranirea lui Bruce Springsteen, spre a realiza ca barbatii, mai cu seama cei de la natura dotati cu o estetica uluitoare, raman sexy , ba chiar dospesc, debordeaza de sex-appeal...niciodata domnul cu pricina nu mi-a cauzat vre-o nevralgie...acum insa brusc a capatat un je ne sais quoi pe fata, care in armonie cu umerii imensi si spatele fara limite, da un personaj de vis! Vis zerotic, bientendu!.....Bine ca locuieste atat de departe!

marți, 6 noiembrie 2007

avem un singur fund


...un singur fund al sacului...cel in care avem loc pentru noii veniti, noile imputuri, noile interese si atractii...ne place sa ne complimentam ca ar fi un sac infinit, ca putem si vom da intotdeauna, infinit, infinitor oameni si lucruri si hobby-uri, timp si iubire si atenie si cald!
Ei bine, am o unica concluzie: nu! sacul asta are un capat finit.
Fundul i se intrevede ici si colo, trebuie sa privim mereu cu atentie ca sa realizam macar cu cateva minute INAINTE ca nu mai e loc!!!!! caci altfel, noii oameni pe care am vrea atat de mult sa-i gazduim, sa-i petrecem, sa-i parcurgem, vor ramane agatati de baierele sacului, uimiti, speriati, tradati, si se vor consuma in nefericirea de a nu fi fost primiti...Si nu cred ca exista ceva mai trist pe lume decat sa stii ca ai intalnit pur si simplu un om care, pur si simplu, NU MAI ARE LOC DE NIMENI SI DE NIMIC in viata lui!
Cu atat mai putin pentru tine...

sâmbătă, 3 noiembrie 2007

blues de sambata







..azi nu ploua...nu afara, dar inauntru in torente! Post yoga capitalista, post efort eliberator, ce ramane? Poate placerea linistita a unei dupa-amieze cu Makine in fata (FEMEIA CARE ASTEPTA), o alta carte care ma exalta prin pathosul ei duios...
Nu remarc nimic in jur, nu ma intereseaza, zero balans interior-exterior.
Mi-ar place sa-mi spal masina azi, sa mananc un meniu complet de la macDo, cu milk shake de vanilie cu tot, sa ma preumblu agale prin muzeul ala de pe Boulevard Hausseman de am uitat cum il cheama (jacquemart Andre) dar unde am vazut ca tocmai s-a deschis o mega expo FRAGONARD. Un baiat din Secolul LIbertin 17 care a desenat si pictat diverse imbratisari si posturi voioase. Nimic porno, nici macar sexy, dar ultra senzuale. Si asta e destul de mult, si destul de rar!
Ca punct alaturea e doamna Lillyia Brick, una dintre MARILE muze ale Constructivistilor rushi din anii 1912-etc., doamna de suflet si hartii a domnului Brick. Totul e pe Google...







joi, 1 noiembrie 2007

joi din nou


le ploua de nu ne mai incape...dupa-amiaza anuntata, rendez-vous teriorial, seara de novembrie tipica; nu stiu cum se face, dar in mai fiecare an, dupa un amplu plict de 11 luni, in a douasprezecea care e tocmai NOVEMBRIE, se arata lucruri...Probabil ca un pandant la depresia de toamna-iarna care incepe sa se instaleze. cat sa ma/ne traga de sireturi si sa ,i/ni le mai pot/putem incheia si a doua zi, fara drame si angoase...Prea mari...