pocahontas

Documentar despre o planetă necunoscută - The New World

Giulia Ghica Dobre

Men's Health, septembrie 2008

Terence Malik, ultimul poet de la Hollywood, îşi începe povestea despre Pocahontas ca şi cum ar face un documentar despre o planetă necunoscută.

Avem pe de-o parte europenii care debarcă în Virginia la 1600, şi indienii care le apar în faţă. Două specii îngheţate de uimire în faţa stranietăţii celuilalt. Se salută, fac schimb de sunete de neînţeles, de mişcări magice. Printre englezi, John Smith (Colin Farrell), un soldat aventuros şi indisciplinat, căruia i se va cere să urce râul în căutare de alimente. Indigenii însă îl capturează şi aproape că l-ar fi linşat, dacă nu ar fi intervenit tânăra prinţesă Pocahontas (sublima debutantă Q'orianka Kilcher, 15 ani), fascinată de acel bărbat care vine dintr-o lume îndepărtată.

John Smith, ca orice adult, se înmoaie în faţa atenţiilor repetate ale adolescentei şi uită rapid de misiune. Trăieşte idilic în satul indian, în prezentul cel mai pur, între băi la râu şi curse pe câmpurile de cereale. Când se întoarce la fortul englezesc, Pocahontas îl urmează, îndrăgostită. Smith, ca orice bărbat, preferă fuga din faţa responsabilităţii relaţiei, şi acceptă o misiune de cartograf pe teritoriile Canadei. Prinţesa indiană se vede dăruită de către destin cu un soţ englez bogat şi faimos, care o va transporta la curtea regelui britanic, şi alături de care va trăi la graniţa între exponat bizar de bâlci şi integrarea totală.

Precum în toate filmele lui Terrence Malik suntem ghidaţi în The New World de o voce dinafara cadrului, care comentează fapte şi senzaţii ale vieţii cu încântarea cu care s-ar descrie fabricarea manuală şi irepetabilă a unui obiect fragil şi preţios.

Precum în toate filmele sale, iubirea este o plonjare totală, natura o stăpână distantă şi maiestuoasă, iar oamenii sunt distraşi de la schimbul lor de violenţe reciproce doar de câte o durere ireparabilă şi hipnotică.

Precum în toate filmele sale, timpii naraţiunii sunt dilataţi enorm, iar peisajele şi sunetele sunt exclusiv naturale.

De ani întregi nu au mai existat filme care să redea atât de atractiv o civilizaţie visată (precum cea a indienilor americani).

Cum s-a scris în America, ceilalţi fac film, dar Malik clădeşte catedrale. E de-ajuns să consumăm secvenţa iniţială, cu sosirea caravelelor, acompaniată de întregul preludiu wagnerian de la Aurul Rinului, simbol al pierderii inocenţei acelor tărâmuri încă nepângărite de cupiditatea occidentală, sau împletirea amoroasă ca metaforă a destinului Lumii Noi. John Smith şi Pocahontas devin, în mâinile magice ale lui Malick, cei două poli în jurul cărora se aglutinează eternele conflicte umane între natură / cultură.

Să te pierzi în misterul reverberat al încadraturilor lui Malik este o experienţă total nevăzută, de frumuseţe şi disconfort.


The New World - USA 2006.
Un film de Terrence Malick.
Cu Christian Bale, Jason Aaron Baca, Colin Farrell, Ben Mendelsohn, David Thewlis, Q'Orianka Kilcher, Christopher Plummer, Jonathan Pryce

berlinale 60

...si a fost berlinul.doua vorbe, inca amortita de frig: THIS WAY OF LIFE despre rousseauismul posibil, si NO WAVE-ul din Soho-ul NYC al anilor '70.....wowwwwwwwww!

easy rider c. 1969 pe tapet

intr-o serata incipienta am poftit la filozofia vitalista a lui EASY RIDER; downloadat, deci, si urgent reconsumat; perfect pe pernele linistite, road tripul baietilor acelora tineri (Fonda superbissim, cat de departe de ceea ce este acum!!), baieti ALTFEL decat ceilalti, si pretul dramatic si repetat pe care orice alteritate o plateste pentru a fi astfel...final stelar, cum nimeni in ziua de astazi nu ar mai avea ...ce-i trebuie pentru a indrazni...Scris la 2 maini de Denis Hopper si de Fonda, regizat de Denis si produs de Fonda; alte vremuri, alte incaperi........

paris in august

Musee Branly, a palestinian movie, cultures and languages at every step, anxiety and nerves, old magic friends, tuilleries and its tuna steak, dominique et son bracelet, la pinacotheque de paris, and so much shopping...paris is not my city anymore...

sofia rocks

SOFIA in IUlie planeaza pe caldaramul autentic, pe stradutele supra incalzite, trece prin piete colorate si chinezesti, coboara prin cafenele zen ori vegetariene, Tea House Sofia si jam session jazz pentru cateva suflete adapostite de ploaie.....Relaxare si decadenta la fiecare pas, CHECKPOINT CHARLIE si meniul local revizitat in funk, banci enorme cu figura de wc de gara, hoteluri art deco, pietoni grabiti, doamne cu tocuri clasice si fara burti, barbati feroce care intorc capul in directie opusa la cea mai mica intrebare a vre-o unei femei..Tineret mai putin slefuit, aparent, se arata si se demonstreaza public arareori. Adevarul sta in spatele usilor deschise NUMAI pentru prieteni, pe la care zilnic toata lumea trece. Atmosfera de tara de Sud, apasata de soare si ploi. Incantare.......

a month, a century after....

Thailanda mi s-a estompat deja in grisul cotidian...indoors cat cuprinde, am pierdut legatura rapid cu trupul, cu sufltul...sa mai scormonesc dupa niscaiva povesti...

Sukhumvit-Bangkok

cartier de finante si smenuri, zgaraie nori sticlosi, sobri, perfecti. Tocmai ce auzisem comentarii de la un "baron" local cum ca muncitorii thai sunt lazy si nus e pircep, domle'...Dar pe zgaraie norii ceia cine i-a faurit? Imposibil sa nu ma gandesc ca in vecii vecilor amin astfel de constructii nus e vor putea edifica pe-aici, pe la Balcanii nostri. Si au si ei cutremure.......Thailandejii au totusi simtul bibilitului in sange, astfel precum taie bioshketii si arbiustii comunali impecabil, desfac tone de flori una cate una prin zonele de verde...Si mai lasa si cate-o mlastina putregaita cu miliarde de coleoptere printre 4 spatii de color...

Phuket

Trebuie mers una ora juma de avion de la Bangkok. Cand sa aterizezi privel;iste de LOST, vii dinspre marea perfect albastra si intri p[este stanci, verde si ciment gris pal. masina+chauffeurul Auan ne-au condus pe Iggie and moi (Ionut a parvenit acolo dupa una sptamana) pret de aproape 2 ore peste cativa munti, coline, campii, sosele cu iz african, ciment perfect. Casa surplomband un golf, doua sau trei gilfuri, plaje goale, nici tipenie de turisti, combinatie bizara intre prospetimea si magia unei Sinaie goale si verdeata mustind de viata a Africii, cu multe din mirosurile ei. Sublim. Cald, caldissim, prea cald, lumina mai mult decat intensa, strivitoare. Aer conditionat 24h din 24h...........

bamgkok de zece zile

Zece zile in SIAM, zece zile in Bangkok, pe Rangsit road, cu drumuri climatizate intre mega ultra extra malluri, slumuri din cartoane ori adormiti pe carucioare ruginite, temple mai vechi ori mai noi, piscina de dupa-amiaza, gy,ul pe fuga, yom tung supa cu galusti de shrimps, zambete, calm si politete, ko pum ka se spune multumesc pe "femeieste"...Bsangkokul ma lasa epuizata si calda, 38 C la umbra, ape si ape si ape...Verde, gris, culori.

siam a bord

...and OFF we go to the distant Bangkok, and all the lavish rest..........

lost in translation

la final de an multe calatorii....de facto, de oniris, de senso.....craciun relaxed cu ai mei, din toate unghiurile si vorbele, REV cu gasca de 30 de ani incoace...E totusi atat de mult sa-ti poti numi fie si doar cativa amici de-o viata, mai cu seama dupa 30 de ani, mai abitir decat DUMAS...

Aseara pe 2 Januar 2009 brusc am simtit nevoia de a revedea LOST IN TRANSLATION, notarea atat de curata si fina a Sophiei Coppola a unei intalniri intre DOUA LUMI, doua varste, doua vieti.......si am scris:

Cealaltă călătorie la Tokyo - Lost in Translation

Între modă şi publicitate, între poveste de iubire şi poveste de prietenie, între imperiul simţurilor şi cel al semnelor, filmul Sophiei Coppola stă la mijloc, într-o infinitezimală măsură, exact măsura din care se naşte emoţia fugitivă, tăioasă şi lacrimală...Unul dintre resorturile filmului ţine tocmai de faptul de a se pierde în traducere, şi, în sens mai larg, în dificultatea de a schimba sentimente, vorbe, senzaţii, de a spune lucrurilor pe nume, şi bineînţeles de a se face înţeles...Lost in Translation este traducerea imposibilă a unui sentiment între doi străini. Cele două personaje ale filmului sunt dacă nu doi oameni pierduţi, cel puţin profund decalaţi într-o lume ale cărei coduri şi moduri de viaţă nu le stăpînesc. Pe de o parte, Bob Harris, star de cinema în declin, acceptă pentru creatorii japonezi ai unei publicităţi la whisky să joace un arhetip american care îi displace. Pe de altă parte, Charlotte aşteaptă trecerea timpului în timp ce soţul ei se agită pe platourile fotografice ale oraşului. În fine, un al treilea "personaj" al acestei poveşti este imensul hotel de lux Hyatt Park care domină capitala japoneză. Afară tornada urbană, înăuntru o oază de linişte.În acest spaţiu simultan agreabil veluros şi straniu impersonal, Bob Harris realizează foarte repede că se înşeală: ar trebui să se întoarcă la familie, să joace teatru sau să caute un rol într-un film. Terorizat de rolul de tată şi de soţ iresponsabil el cochetează cu depresia. Insomnia, lipsa de comunicare îl închid în închisoarea aurită a hotelului de lux.Charlotte trăieşte o situaţie similară. Douăzeci de ani, senzuală, absolventă de filozofie, este foarte confuză în privinţa viitorului. În scurta sa călătorie la Kyoto, pe culoarele sau în barurile hotelului şi ale oraşului, ea se caută pe sine. Japonia alunecă peste ea. Este o suprafaţă peste care pluteşte, încercînd să înţeleagă fără însă a se întreba cu adevărat. Se lăsa pătrunsă de la distanţă, din poziţia de post-adolescentă americană, ecou al definiţiilor lui Dostoiewski sau Gombrowicz, precum o întreagă generaţie de japonezi cu care intră în contact. Evanescentă, ea este imaginea universului modei chic japoneze pe care Coppola o adoptă pentru a-i defini stilul.Alături de Charlotte, Bob va schiţa pe culoarele, în ascensorul, în piscina sau în barurile hotelului o relaţie care nu este nici o poveste de dragoste, nici una de sex, şi nici măcar schiţa unei prietenii clasice. Doar o întîlnire la limita flirtului în care ambii parteneri ştiu că nu există viitor. Aceasta bizară Japonie va fi cea care îi va uni, totuşi, în doar cîteva zile, în care îşi vor murmura lent, tăcut, cuvinte imposibil de tradus, despre o emoţie sau un vag sentiment pe care nu îl vor putea trăi dincolo de acest spaţiu al fericirii, insular şi rapid... Melancolici şi incapabili de a acţiona, cei doi învăţă să se cunoască şi să se iubească.Sofia Coppola accentuează de multe ori în spirit ironic şi spiritual diferenţa culturală între civilizaţia occidentală şi o lume precum cea niponă, prin lungi cadre ale oraşului Tokyo splendid filmate. Cadre care măresc uimirea în faţa unui ocean de lumini fără referinţe şi se joacă în mod abil cu tema dublului....În fapt pierderea de sine este ca o dedublare a identităţii: imaginea protagoniştilor este mereu reflectată într-o oglindă ori într-un obiect care ne trimite din nou la ideea de dublu. O alegere foarte inteligentă a regizoarei este aceea de a arată natura empatică a raportului între cei doi, care nu alunecă în raportul fizic şi se consumă într-o afectuoasă şi introspectivă redescoperire de sine.Servit de o coloană sonoră superbă, acest film foarte nocturn este lucrat în mici tuşe impresioniste, pe rînd comice sau romantice. Statura impozantă a lui Bill Murray îi domină pe autohtonii asupra cărora aruncă o privire simultan obosită şi înfricoşată. În tăcerile sale, în ceea ce nu spune, Murray este magistral şi tulburător.Personajul Tokyo este un compendiu de hyper-modernitate absolută. Ca o plasă de fundal care va sfîrşi prin a prinde în ea ca într-o capcană păianjenii care o ţes... Luminile, oamenii, umbrelele, zgîrie norii, ecranele uriaşe, barurile în care urlă motoare în faţa unei mase de oameni cu degetul arătînd spre cer şi care nu văd pe unde merg, pe un pămînt care nu mai e unul, care în fiecare clipă tinde să îşi ia zborul, într-o lume în care totul e banal heteroclit, deci fascinant...O lume de suprafeţe în care fantasmele şi ficţiunea s-au tradus în realitate. În acest univers de ultra-ficţiune, lumea este o adunare de semne din care este aproape inutil să încerci să înţelegi ceva... Pentru cei doi această călătorie este traducerea singurătăţii, una care se sparge în bucăţi, chiar dacă împărţită la doi...Lumina şi montajul sunt apropiate unui spot publicitar pentru Kenzo, păstrînd totuşi trăsături intrinsece povestirii. Un veritabil cut up de imagini se confundă cu forma parcelară a amintirilor. Simţul decupajului şi al montajului care fragmentează momentele de rătăcire ale Charlottei sau cele în care se plictiseşte şi meditează singură în cameră de hotel, captează profunda sensibilitate a acestei senzaţii de rătăcire...Legănaţi de muzica celor de la Air, regăsim în acest film atmosfera plină de subînţelesuri din primul film al Sophiei, o atmosferă a jumătăţilor de măsură, fără mult dialog, nici contacte corporale, în care efectul catharsis funcţionează deplin. Totul e bine întins şi chic, de un bizar simpatic. Un film care l-ar fi făcut fericit pe Roland Barthes în Imperiul Semnelor, o lume în care senzaţii, semne şi priviri (în celebrarea semiologiei pathosului) fac din această peliculă o capodoperă de bun gust şi de eleganţă.Rezultatul este o comedie nostalgică şi tandră care se apleacă asupra unui bărbat la vîrstă adultă care parcurge o mică bucată de viaţă alături de o femeie tînără şi dulce. Un mare film despre imposibilitatea de a fi şi de a ne înţelege contemporanii într-un Tokyo care îşi ascunde trecutul sub o suprafaţă de hyper-prezent. Imaginile din Lost in Translation sunt traducerea fragmentelor unei întîlniri pe care doar memoria noastră o va reţine... O poveste fără ieşire dar prin care Bob şi Charlotte ar fi putut, poate, să fi dat mai mult sens existenţei lor... Separarea finală e uscată şi non-consolatorie, nu rezolvă situaţia, însă conferă întregii poveşti conotaţiile unei simple şi plăcute paranteze...

"More than this... you know there's nothing..."

Şi totuşi...

taking off

Tot la Thessaloniki TIFF 49. Dupa 3 zile de soare complet am revenit la meniul de toamna. Care pare mai degraba de iarna, cu o ploaie rece dezlantuita si vanturi pe care ma indoiesc ca imi va decola avionul mai tarziu. Aseara am vazut JAY, film Filipinez(foto cu 2 personaje masculine nude pe pat....) despre manipularea cu televizorul. La ei pare mult mai grav. Evident pe fundalul acelorasi discutii de "gender"...Cu un actor principal foarte ironic si natural.

La miez de noapte am consumat minunatii frantuzesti in piata centrala Aristotelus, la renumitul AYOLI. Plin de familii locale cu sute de copii. Astazi am ratat vizionarea de presa a lui Anghelopuolos. In mod absolut voluntar. De suparare ca Dafoe imi este doar pasager trecator prin vizorul adiacent....

Si, anyway, dupa vinul rosu de Boutiari (sau cum???) de aseara, simt ca m-au lovit 50 de port-avioane care nu au reusit sa franeze la timp si mi-au ajuns DIRECT in ceafa!!!!

Port cu mandrie un parfum barbatesc puternic si revoltator, oferit de regizorasul american(foto dreapta blodut si efeminat)(normal....). Interviu one on one de doua ore ieri cu domnul (doamna?), dupa care am revazut impreuna DELTA, si mai apoi am vizionat din noblesse oblige filmul Filipinezului.

Am notat bizarul obicei local de a parasi sala de cinema cand autorul filmului este acolo, in fata, pregatit sa raspunda la intrebari, venit de peste oceane si planete...Balcanismul asta !!!!!

americanii do it better

...e joi, hai ca mi-a zburat un mega text pe cand sa-i bag o poza. o poza cu afisul unui film genial, american nou, regizat scris produs editat de actorul lui principal. am ajuns la el tarata de o nemtoaica mega underground, o berlineza absoleventa a mega scolii lor de film si actualmente mare DOP la ARTE, care m-a insfacat usor de la coktailul lui KItano(dupa 2 pahare de un vin alb ultra sec si hyper ventilant la creieri....)...cocotata pe tocuri totusi rezonabile am trotat pe langa mica razboinica ariana vreo 30 de minute la miezul noptii de 21h, pana in PORT, unde se gasesc warehouses-urile acestui Festival. Sala mega plina, capete lasciv lasate pe umerele de alaturi, am stat in fund si pe tocuri 1h 20 de minute, dupa care m-am evaporat, lesinata de somn. Am avut insa timp sa traiesc intens filmul : THE WAY I SEE THINGS. Regizor si om bun la toate: BRIAN PERA. Dulce, miere cu verde la imagine, lumina de toamna dar cu un licar de porimavara, cu flsh forwarduri, fara jump cuts, molcom si dur si tandru. Iata rezumatul ca sa nu-l mai stric eu cu subiectivitatea-mi:

Depressed over the unexpected death of his longtime companion, Otto embarks on a cross-country road trip with his garrulous old friend, Rob. Rob thinks the trip will help Otto pull himself together. At a rest stop, he escapes with a car load of strangers, leaving behind his friend, his past, and even his name. Crossing paths with various strangers, he spins stories about who he is and what he’s doing, reveling in the freedom to become whoever he wants. Eventually, he finds his way to a strange community, a mountain retreat populated by apparently like-minded lost souls, who see drugs and meditation as tools to forge surprising relationships with reality and identity. At this commune, Otto struggles to figure out the parameters of emptiness and connection in a world without clear markers between memory and fantasy, friend and lover, self and stranger.

Deci e simplu. Minunat curge filmul asta, abea astept sa-l intalnesc+intervievez pe minunatul creator care este BRIAN PERA:

Filmography2008 The Way I See Things
BiographyHe is the author of the novel "Troublemaker" (St. Martin’s Press). From1999 to 2007, he was the creator/editor of the online arts and literary journal lowblueflame.com, which was included in Granta’s best of 2004 list. In March of 2004, Pera worked in the prop department on Ira Sachs’ film "Forty Shades of Blue". "The Way I See Things" is his first film and was loosely adapted from his recently completed novel "Freefall". Presently he’s at work on another screenplay.

Quod erat demonstrandum: AMERICANS DO IT BETTER!!!!!!

festival pe val

Sa zbori pana la salonik e o mare incercare. Am facut-o totusi aseara, blindata de 2 extraverale pe care jur sa le intreiesc la urmatoarea cursa: nu mi-au facut nici-un efect. Orasul era, este trist, insa, sub o ploaie neantrerupta. E greu sa admit ca e Noiembrie si ca nu e miezul verii, timp in care il strabat de cativa ani regulat. Un festival destul de grunge, cu o medie aspectatorilor pana in 30. Ma bucura, ptr ei, ma intristeaza, ptr mine. Ma simt un soi de oaie batrana si tunsa. Si totusi...Aseara am vazut filmul lui Takeshi Kitano: ACHILLES AND THE TORTOISE. Bof. Chiar el a martusrisit adineaori la un masterclass genial ca face parte dintr-o trilogie "sinicigasa" a lui...Mai degraba patetica, batrncioasa, desi adesea foarte comica, imprevizibila. Violenta sa de clasa proletara ca rogini strabate insa din cand in cand , si asta NU o pot admite. Un personaj de baietel de 8-9 ani ultra sensibil si foarte talentat la desen primeste mai multe palme in 60 de minute decat eu intreaga viata!!!!!NU POT SA VAD copii agresati pe ecrane! Nici in realitate! In rest peisaje japoneze, unele strazi urate, un film despre ESEC. Baiatul nu va ajunge artist recunoscut, dar va ramane si va trai ca un artist in sufletul lui. Si-n simtiri. Bof, din nou...Imi ramane doar imaginea supoerbului Japonezel cu ochi atat de calzi, si desenele impertinente care ii apartin CHIAR lui KItano.

transylvania rulz

...T rulz din toate punctele de vedere..e verde si se vede de pe toate planetele inmarmurite, e galbena de miere, e plina de femeiusti cosmetizate,lungi si galese, cu program strict, mamoase, cu pantalonashi dintre cei mai scurti si picioare netraite inca... sibiul si aradul si barbatii care nu exista,wolswagenurile,audiurile si daciile eterne...aradul e palid si verde, melanholic, bolnav, cu intalnirea celor 15 ani petrecuti din vremurile unor pasiuni mortale...trist...si totusi in momentele diurne vivace si Aradul, depinde de pe unde il cuprinzi...cu limba lui alta, cu ritmul transilvan care mocneste...descoperirea deceniului, o Transylvanie milenara care sta foarte bine in picioare, unde m-am bronzat mai abitir decat pe malurile cosmopolite din Sudul european.......

xinovrisi, pelion pe dreapta

...viespi cat oul de rata, rate transparente, drumuri sinuoase in laterita africana, inguste, prapastii vorace, manastiri absconse si iluzorii pe ploi de iunie, boschetii arsi vara trecuta, acum duduind a viata, marea in toate spasmele de bleu, mustele semi-albine de bronz si albastru, coropisnite, tantari, paianjeni rosii demoniaci, plasa de la geam crispata de un brici dusman, grill sambata seara in curtea camaradereasca cu 4 limbi vulcanice, vinul sec de creta ori de la boutouniari, sa mancam "la baba" zicea iggie, piazzetta argalastiului alba, sarbatoreasca, cu clarinetul folk cu extractie rapida de lacrmi extreme....XINOVRISI a fost din nou, pentru a treia oara...salteaua e aceeasi, plaja KOMOS tot robinsoniana, intre innotul familial si preumblarile lui Iggie intre cd playerul de barry white si cel de rihanna (doua roci albe imense care margineau plaja diametral opus)...curentul de dupa-amiaza ne trantea hartia si plasticul marilor neumblate in cea mai draga dintre lumi, pana cand refluxul de 5 pm stergea mizeriile ca pe-o amintire anulata...la anul, poate, mai mult cement, la club med.........

zile de mai

zile de transpiratie, de quiches si de fructe, ananas la tona si noi galerii deschise in dreapta si-n stanga, amice si amici care mai de care mai indepartati care-mi reviziteaza sofa-ua, un nou vaccin la iggie, festivaluri de departe catre mai aproape, etc........dar peste toate si mai presus bucuria si infiorarea colorata a calatoriei magice ce sta sa vina.........

warhol and basquait, blind me!

melanholii balcanice

...april e pe finitelea, se vede vara de foarte aproape, si, in loc sa ma bucur expiatoriu, ma bosumflu zilnic...in fiecare zi mai mult...bizara miscarea asta sufleteasca catre mai inauntru, in loc de-a merge catre mai in-afara, pe masura temperaturilor externe...vorbesc mai mult cu mine-insami, vorbesc infim cu ceilalti, apropiatii din ce in ce mai rari...si totusi, cred ca nu m-am schimbat...in forurile interioare...ma simt aceeasi fata de 19 ani de la partyul meu aniversar cu must si prajituri de casa...ultimul mare pe care l-am oferit aici, la etajul noua...acum e clar ca observ de mii d ori mai mult, mai intens, mai vast, mai oblic, mai profund...e de bine? e de rau?cum am crescut in toti anii astia? catre ce? catre CINE? si iata cum imi e de greu cand, intalnind noi personaje prin cartierele vietii, nu ma pot povesti pe mine in trei cuvinte...cum as putea? caci CINE SUNT EU? cineva care a invatat sa gateasca vreo 30 de retete si alte o mie de imporoizatii, care a citit vreo 2457865 de carti si alte improvizatii, a vizionat si disecat vreo 10000 de filme, improvizand adesea, a produs doi barbati pe lumea asta dintre care unul valabil, a cunoscut hauri si personaje in toate culorile imaginabile, s-a preumblat si a dialogat prin cateva limbi, maniere, continente..........dar asta nu e nici pe departe de-ajuns pentru a ma povesti pe MINE.........ce greu e sa ajungi la lume!

despre barbatii de verde...

...numai de bine...mai cu seama cand o asemenea privire irlandezo-balcanica este dublata de cele mai calde atitudini..cine poate rezista? simtiti asemanarile..........

ce am facut pe 2007

- ...catva sport, dupa doi ani pe bara...

- am descoperit noul film american cu low budget de pe coasta de vest cu LITTLE MISS SUNSHINE. In faţa cerinţei implacabile de success a societăţii contemporane, filmul sugerează o altă variantă: succesul înseamnă să reuşeşti a rămâne tu-însuţi, să supravieţuieşti cu tenacitate şi să poţi conta pe cineva. Filmul ne arată cât de greu este să fii adolescent, cât de greu este să ţii o familie unită, cât de dificil este să te afirmi pe piaţa muncii susţinându-ţi propriile idei, cât este de greu să trăieşti cu amarul bătrâneţii, cât este de greu să fii diferit, în toate sensurile posibile. Cei doi regizori dovedesc că ştiu să pună în scenă o familie de loseri, şi o fac cu atât de mult gust şi delicateţe încât ies învingători, dăruindu-ne o perlă strălucitoare în această întunecată mare de producţii triste şi inutile….

- Am iubit LOST 3 downloadat in inhalatii zilnice, GREY'sANATOMY in preview tot de pe net, am descoperit misoginismul high class din CALIFORNICATION...

- Makine-uri si Bukowski-uri ca-n vremurile pasionale de "dinainte" de maternitate. Bukowski- ca un croşeu în stomac. Nici o concesie, nici o doză de lirism patetic. Iubire, sex, durere, alcool, supradoze... makine- "Femeia care astepta", "Muzica unei vieti", "Testamentul francez", "Pe malul fluviului Amur", dar mai cu seama "L'Amour Humain"(IUBIREA OMENEASCA), cel mai nou si mai tulburator gest literar al lui...Personajul central, Elias, solitar si unic, ramane aproape stupefiat cand face o constatare pe cat de simpla, pe atat de dramatica: in toate confruntarile ideologice, ca si in toate razboaiele purtate in numele idealurilor sacre, dragostea nu exista!!!!! Fara dragostea pe care o nutrea pentru femeia aceea, pe care nu a avut-o niciodata, viata nu ar fi fost decat o noapte fara sfarsit, in padurile din Lunda Norte, la granita dintre Angola si Zair. Magia Africii este aci anulata de oroarea zilnica, unde Istoria se joaca mai intai ca drama, iar apoi se repeta intr-o comedie bufa. Chiar si mica noastra istorie personala...

trebuie sa ii iubim!

http://www.cutu-cutu.ro/index_ro.php

http://www.animale.ro/

http://www.daisyhope.ro/pagini/galerie-foto.php

acestea sunt doar trei linkuri despre, cu si pentru ajutorarea animalelor din Romania; ei/ele sunt copiii nostri, fratii nostri pe scara evolutiva, care printr-o intorsatura ABSOLUT ALEATORIE a istoriei biologiei au pierdut puterea. la noi in tara cu atat mai mult sunt neajutorati, cu cat sunt tratati fara nici cel mai mic respect, fara iubire, fara atentie, fara grija, lasati in voia destinului...care destin? Ca Romanache, la cat sunt de avari sau de saraci astazi, nu mai arunca nici-un gram de mancare nici la tomberoane...Frigul este cel pe care-l infruntam zilnic...Legile si ele mizerabile, asemenei sufletelor oamenilor din aceasta tara!

Din aceste motive si multe altele sunt extrem de FERICE astazi ca ieri, pe 17 dec., m-am incarcat cu forta si devotiune si am stat 3 ore in gheata si frig taios la usa Parlamentului alaturi de alte 200 de oameni, asteptand sa intram sa participam si sa sustinem aprobarea Legii de Protectie a Animalelor. Prima din IStoria Romaniei! Eu, care nu suport frigul, si cu atat mai putin statul in picioare pe mega tocuri si cu fard de clown, am trecut cu brio peste incercarea asta ieri!!!!! Pentru ca as fi innebunit de emotii gandindu-ma daca TRECE legea sau nu....Au existat multiple luari de pozitii in parlament...Dintre care cea mai pertinenta vizeaza necesitatea ABSOLUTA de a avea in tara si o POLITIE a animalelor!!! care sa aplice aceasta lege, minunata intrucat include si caracterul PENAL al gesturilor criminale impotriva animalelor! Am plecat totusi de la Parlament intr-un trafic aiuritor pe la 19h, plutind de BUCURIE, astfel cum de foarte multa vreme NIMIC in-afara personajului IGGIE nu m-a mai bucurat!!!! Si sper adanc ca voi, amicii mei dragi care ma mai cititi uneori, sa va bcuurati la fel de mult ca mine pentru aceste sarmane creaturi de care NOI suntem responsabili! va pup, va pupam!