vama veche pe abscons

am facut ieri un trip nebanuit de tulburator, pana la vama veche si inapoi; cu nori in majoritatea drumului... am luat-o si la dus si la intors pe drumuri ascunse, sate surprinzatoare, foarte dichisite, cu plopi uriasi si salcami centenari, ca in basmele copilariei! Ca un lung drum initiatic, pe urma unor semne lasate de o vrajitoare buna, spre a "recupera lipsa", cum spuneau fratii Propp in cartile lor...la Vama erau nori si plaja incredibil de goala, am ramas 3 ore, erau valuri si nu puteam sa sfintim apa din cauza copilului, asa ca pe la 15h30 am plecat inapoi..linistiti, absolutizati...pe aceleasi drumuri bizare, parca rupte de istorie, dar foarte inverzite, nu de Baragan  arid... ca un prag absolut necesar, si trecut, cu o usurare maxima! astazi m-am trezit ca dupa un vis magic: intreaga, calma, gata.

berlinale 2011- THE MOUNTAIN

• 

  

  

  One cold afternoon by cocktail's time, in an extremely full cinema hall, I saw : Fjellet / The Mountain, directed by Ole Giæver , a 2011 norvegian movie. This extremely moving and minimalist film is the story of Nora and Solveig . A cross-over between a road-movie and a Kammerspiel, situated in the Norwegian mountainscape. It depicts a lesbian couple taking a hiking trip, following the path of a previous journey they did together several years ago, a journey which ended in tragedy. Now they have to face it again, together. Thus, the two main visual focal points of the movie is their progress through the landscape, and the evolution of their difficult relationship. Mountains and faces. The aesthetics of this film is mind blowing as it is exclusively worked in natural light, gorgeous at that time of the year in the mountains.
•  

 

catellan and his world

MAURIZIO CATTELAN, un comic subversiv

as published in REPUBLIK/february 2009

Cine este Maurizio Cattelan? Un artist de cacao. Zice el. Şi mai zice că are „ o faţă de spate”. Şi încă câteva referinţe despre munca lui: a fost până acum femeie de serviciu, poştaş, chelner, grădinar, donator de spermă. Cattelan este autodidact într-ale Artelor. Nu a urmat nici-o academie, a început mai multe universităţi, şi cel mai mult a investigat calea economiei. Plictisit şi de aceasta, umplut de gusturi macabre după o lungă perioadă ca agent de pompe funebre, a devenit ucenicul unor designeri importanţi de mobilă, precum Ettore Sottsass. Acolo şi-a format mâna de sculptor, şi şi-a încropit un catalog cu lucrări proprii pe care le-a trimis diverselor galerii. A debutat în Artele contemporane cu “sculptura” unui struţ cu capul adâncit în pământ, sau purtând un costum hilar cu capul lui Picasso deasupra…Fidel spiritului său lasciv şi negativist, în anii ’80 a creat fundaţia “Oblomov”, menită să apere artiştii leneşi de infracţiunea competitivităţii.
Acum nici nu pictează, nici nu sculptează. Toată lumea artelor însă vorbeşte despre el. Este artistul cel mai aclamat şi mai căutat. Cea mai faimoasă „instalaţie” a lui este Papa Paul al 2-lea din ceară, peste care s-a prăvălit un meteorit. Se numeşte”Bunica, acum”. La Palermo a instalat o uriaşă pancartă pe care scrie “Hollywood”, în maniera filmelor americane. Numai că în loc de Sunset Boulevard, dincolo de ea găsim groapa de gunoi a oraşului. Iar la Stckholm a instalat un Hitler îngenunchiat.
Reacţiile la ceea ce face Cattelan seamănă celor pe care le au locuitorii îngroziţi ai piesei lui Ionesco „Rinocerii”(1960): uimiţi şi infiorati la trecerile fulgurante ale mamiferului pe trotuarele lor. O zonă familiară a absurdului, care il reduce la normal. Un absurd pe care noi nu-l mai remarcăm, şi pe care Cattelan îl vede. În lucrarile lui animale împăiate sunt adesea plasate în situaţii care nu surprind imediat. Porumbeii din pavilionul Italiei de la o Bienală de la Veneţia, de exemplu, stau cocoţaţi pe operele lui Ettore Spaletti sau pe structuri metalice din plafon („Turiştii”, 2001), câini docili stau lângă un semineu („Good Boy”, 2003) sau par să doarmă pe un scaun, pe când ei defapt sunt morţi de-a bineelea, astfel precum o indică titlul lucrării: „Morto stecchito” (2007). Alte personaje sunt prezentate în contexte puţin probabile, dar nu imposibile, precum calul suspendat de tavan din lucrarea „The Ballad of Trotsky” (2006), sau ”If a Tree Falls in the Forest and There Is No One Around It, Does It Make a Sound?” (2002), care prezintă un măgar care poartă un televizor în spate.
În alte cazuri nu mai avem nici-o îndoială: nimeni nu a văzut încă o veveriţă care se sinucide cu un revolver precum în „Bidibidobidiboo”, decât poate în anumite desene animate precum „Screwy Squirrel” de Tex Avery. Înainte de acestea Cattelan pusese deja în scenă într-o galerie un măgar viu sub titlul de:”Warning! Enter at Your Own RISK…”(1998), ceea ce nu era mai puţin extravagant decât o sinucidere din regnul animal, dar era cel puţin ceva real. Cattelan a pornit deci de la faptele reale către cele probabile, şi a ajuns în zona absurdului, a acelui absurd al lui Ionesco. O zonă în care ne este imposibil să decidem intre normal şi imaginart, între existenţă reală şi ceea ce nu se poate nicicând întâmpla. Şi totuşi, precum în operele lui Cattelan, ceea ce e puţin probabil să se întâmple apare şi în situaţii ale cotidianului, care capătă proporţii de coşmar. Între timp autorul acestor puseuri de drame comice predă Istoria Artei şi Estetica la Facultatea de Belle Arte de la Mans şi la Paris 1, este critic de artă şi trăieşte plenar la Paris.
Jocul său preferat însă ţine de legendele din jurul operelor asa-zis „găsite”. A denunţat deja de câteva ori furtul unor „opere invizibile”, ori a lăsat adesea un bilet cu „revin imediat” pe uşa unei galerii goale. La Castello di Rivara s-a aruncat într-o zi pe un geam de la etaj coborând pe un cearceaf alb. Declarându-se într-o perioadă fără idei, altă dată a copiat perfect expoziţia unui alt artist şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a inaugurat propria expoziţie într-o galerie învecinată.
Am putea să credem, precum unii o fac, că prin ironie şi prin desacralizare Cattelan sfidează paternalismul şi autoritarismul societăţii. Pentru alţii el este un „asamblator” genial care, urmându-şi propriile intuiţii, îşi povesteşte propriile adevăruri. A expus deja la Museum of Modern Art din New York şi la Museum of Contemporary Art din Los Angeles, la Ludwig Museum din Koln şi la Museum of Contemporary Art din Chicago, cu expoziţii personale la Louvre şi de şase ori la Bienala de la Venezia. În 2001 îl obligă pe Emmanuel Perrotin, proprietarul galeriei sale pariziene, să se deghizeze timp de 5 săptămâni într-un uriaş iepure roz. Chiar şi după o ultimă recentă lucrare intitulată: “Now”, în care corpul lui Kennedy este strecurat într-un tub metalic, artistul continuă să susţină că cel mai indicat loc pentru a-şi expune lucrările sunt toaletele pentru doamne de la mallul din Padova, oraşul său natal.
Dar lui Maurizio Cattelan îi place cel mai mult să devină el-însuşi o operă de artă, când îşi sapă un mormânt, sau atunci când obligă Poliţia să-i facă 200 de portrete robot de wanted... Marele scandal a survenit însă o dată cu o instalaţie care prezintă trei copilaşi fantomatici în blugi şi tricouri, descălţaţi şi murdari de praf, cu ochii scoşi, prinşi în jurul unui copac comunal din Piazza XXIV Maggio la Milano. Provocarea i-a fost auzită şi a făcut să explodeze un întreg arsenal de acuze, în care cea mai păcătoasă intervenţie a fost tocmai a lui Catellan. Artistul a declarat doar că regretă că o operă despre violenţă a devenit un act violent în sine. Întrucât unii dintre cei provocaţi nu s-au limitat doar la proteste verbale, ci au trecut şi la fapte, încercând să distrugă instalaţia. Oameni ‚vigilenţi” care, pentru a evita să-şi pună întrebări esenţiale, încearcă să elimine cauza, opera de artă, să protesteze zghomotos. Astfel cum s-au văzut adeseori în decursul Istoriei Artelor. Acum pendulează între East Village, Paris şi Milano, prefera sa fie mai degraba curator decat creator, şi a creat scandaloasa revistă Permanent Food , alcatuită exclusiv din imagini furate din alte reviste…
De curând Louvre-ul i-a prezentat din nou ultimele intervenţii discrete şi provocatoare. Maurizio Cattelan a instalat lângă faţada Palatului o operă care reprezintă un adolescent cântând la baterie. Aşezat pe balustrada terasei Mollien, această fragilă siluetă poetică interpelează vizitatorii şi le semnalează că în muzeu se petrece ceva neobişnuit şi misterios...
Giulia Dobre

republik octombrie mai arty party

trickyyyyyyyyyyyyyy la bukale pe 26 nov

PUTETI SA CREDETI??????????

Tricky va fi insotit, - pe data de 26 noiembrie la Sala Palatului - , la Bucuresti de 5 muzicieni - chitara electrica, bas, tobe, samplere/clape si backing vocals. Desi in turneele precedente avea o prezenta scenica mai degraba discreta, de data aceasta Tricky promite un show plin de energie si un amestec echilibrat intre piese noi si vechi. Biletele costa intre 60 si 100 de lei si pot fi cumparate incepand cu 18 septembrie online - http://www.bilet.ro,/ http://www.bilete.ro,/ http://www.ticketpoint.ro/ - si la Sala Palatului, Librariile Carturesti, magazinul Unirea, magazinul Muzica, Music Shop, retelele Diverta, Flanco si Flamingo Computers .

am cazut in arta

...in arta contemporana pana in varful petardei....chineza contemporana, si englezo-los-angelesiana.........ador si masor! cate sunt de vazut pe lumea asta, DOAMNE!!!!!!!!

fatih akin is in town

La graniţele Paradisului lui Fatih Akin
Ce este moartea, dacă nu cealaltă parte a vieţii? Definitivă şi crudă ca orice distanţă, ea separă pentru totdeauna corpurile şi inimile. “Dincolo”, sau mai bine zis “pe cealaltă parte”, pe cea care lispeşte inimilor lor, încearcă să ajungă bărbaţii şi femeile acestei povestiri care străbate ţări şi limbi îndepărtate. Fiecare e separat de celălalt, într-o lungă aşteptare, în acest film al singurătăţilor care mustesc de dorinţă şi de dor. Şi adesea distanţa fizică, imposibilitatea de a-l simţi pe celălalt şi de a fi simţit la rândul său, poate să semene a moarte…Francezii nu spun degeaba că “partir, c’est mourir un peu”…
Astfel a trăit şi trăieşte Ali, emigrat în Germania. După ani de închisoare îşi pierde şi fiul, sau ultima legătură cu el… Astfel trăieşte şi mama lui Lotte, Susanne (o reţinută şi excelentă Hanna Schygulla).
Fatih Akin este un veritabil artist Turc modern, simbol al unei Turcii divizate între continente şi constransă să se confrunte cu Europa. Poveştile intercalate între Germania şi Turcia urmăresc parcursul paralel al lui Nejat, profesor turc de germană, care soseşte la Istambul pentru a căuta o femeie pe care nu o cunoaşte, şi a lui Ayten, activistă într-un grup de tineri rebeli, care fuge în Germania spre a nu fi arestată.
În interiorul acestor poveşti regizorul Akin injectează elemente existenţialiste (hazardul destinului, rădăcinile culturale, raporturile între generaţii) şi reflecţii politice (legăturile între Turcia şi Europa, integrarea, lupta armată, valurile de rebeliuni din anii ’60).
Chiar dacă modelul scenariului încrucişat gen “Babel” transmite uneori o anume răceală complezentă şi mecanică, Akin nu-şi pierde aici calităţile care l-au făcut notoriu, anume onestitatea intelectuală şi pasionalitatea sinceră, empatia.
Acestea îi permit să ne ofere momente extrem de intense, precum şi personaje de o rară profunzime, precum Susanne, simbol al împăcării.
În aceste parcursuri lungi se întretaie motive şi cerinţe, dezrădăcinare, compasiune, schimbarea patriei şi imposibilitatea de a găsi o alta…Regizorului Akin, unul dintre cele mai interesante nume ale cinemaului european inter-etnic, nu-i este teamă să acumuleze teme şi întrebări. Intenţia sa este de a ne face să ne pierdem, dezorientaţi, la capătul puterilor, în acest labirint de locuri şi personaje, de nefericire şi de speranţă, în lumea lui, care este lumea noastră. Regia solidă şi matură, materialul cald, de inimă proaspăt extrasă, aminteşte de melodramele intime ale lui Fassbinder, într-un stil narativ circular apropiat de cursele demente ale tânărului Godard sau de caruselurile absurde ale lui Tarantino.

Dincolo de moarte, dincolo de angoasele singurătăţii, o mamă îşi va regăsi fiica, un fiu se va reântâlni cu tatăl său. Şi totul se va întâmpla în liniştea unei aşteptări pline de promisiuni, împacată şi tăcută.
Giulia Ghica Dobre

catherine breillat and co.

Cronici Salata de filme - diverse
Catherine Breillat: Legături primejdioaseGiulia Ghica Dobre,din OMAGIU Ianuarie 2008.

Revista Playboy a apărut în 1953, şi o dată cu ea pornografia contemporană. De atunci, acest comerţ cu fantasme sexuale a invadat media. Sânii, fesele, gurile se vând bine. "X"-ul a devenit ceva banal. Rocco Siffredi face reclamă la haine. Imaginarul pornografic face deja parte din referinţele noastre culturale.De câţiva ani acest domeniu exclusiv masculin a fost preluat de câteva femei, mai cu seamă franţuzoaice, dar şi multe japoneze, cu mare success la public: regizoarea Catherine Breillat sau scriitoarele Catherine Millet şi Virginie Despentes, care flirtează mai mult sau mai puţin cu pornografia şi care vorbesc deschis despre sex. Toate societăţile de până acum au produs imagini ale sexualităţii. Nobile sau triviale, mai ascunse sau mai zgomotoase. Întrebarea esenţială, însă, în abordarea acestor imagini, este cum definim eroticul, şi cum pornograficul?Cu ocazia filmului său Romance, scandaloasa regizoare Catherine Breillat enunţa că cele 3 condiţii care fac ca un film să fie etichetat drept "x" sunt: coitul, ejacularea şi felaţia. Dorinţa, de-acum, nu mai este nici sacră, nici secretă. Fără febrilitate şi fără mister intrăm într-o epocă în care sexul nu mai este de calitate. Breillat, însă, încearcă să clădească poveşti despre sexualitatea profundă, despre mecanismul dorinţei, despre jocul de putere în cuplu, în întâlnirile sexuale. Fiecare film al său ridică polemici, agasează, sau din contră, pasionează, fascinează.În plină perioadă de cenzură guvernamentală în Franţa, controversata Catherine Breillat îşi scotea cel de-al 10-lea film: Anatomie de l'enfer, acum 4 ani. Îl regăsim acolo pe starul porno Rocco Siffredi în rolul unui frumos armăsar cu veleităţi intelectuale. O are alături pe picturala şi tulburătoarea Amira Casar, ale cărei rotunjimi atent filmate evocă pânza Maia goală de Goya. Catherine Breillat filmează sexul în gros-plan precum a pictat Gustave Courbet L'origine du monde. Întrucât în acest film este vorba despre pictură şi despre religie, despre sacralitatea femeii. Este o piesă camerală, în care o femeie plăteşte un bărbat pentru a o privi acolo unde nu este de privit...În nebunia ei, Breillat calcă pe firul subţire care delimitează trivialul de sacru. Uneori se împiedică: scena în care Rocco suge cu nesaţ din tamponul intim plin de sânge menstrual al doamnei este expiatorie! Însă regizoarea îşi continuă căutările cu încăpăţânare către adevarul ultim.De la Romance la Anatomie de l'enfer, operele acestei franţuzoaice au fost întotdeauna definite prin adjective sulfuroase. O aură roşie, arzândă, o înconjoară, precum flăcările Infernului etern. Catherine Breillat şi-a publicat primul roman la 17 ani, imediat interzis cititorilor sub 18. Mai scrie câteva cărţi, joacă în Ultimo Tango a Parigi / Ultimul Tango la Paris, iar în 1980 scoate primul film, încă interzis pe marile ecrane şi tolerat doar în sălile speciale... Toate filmele ei au reluat apoi aceeaşi idei, un soi de Frumoasa şi Bestia. Iubirea ne face frumoşi, şi nu contrariul.Pentru Breillat nu sexul, sau practicile sexuale degradante definesc cine suntem. Revoltătoarea confuzie a lumii moderne este de a crede că sexul precede şi defineşte o fiinţă. Când în realitate nu este decât ceva extrem de banal. Sexul este o afacere pe care o propui cuiva. Apoi trebuie doar să-ţi asumi acest lucru, să cauţi mereu lucruri care nu s-au mai făcut. Eşecul, în viziunea lui Breillat, nu este de a nu reuşi să termini această întreprindere, ci de a nu începe niciodată.Femeile lui Breillat au 1000 de feţe. Lumea masculină este una simplă, definită mereu în alb şi negru. O lume tranşată şi tranşantă, precum religia, o lume masculină şi virilă, împărţită între bine şi rău. Însă adevărata lume pe care Breillat doreşte să o ilustreze în flmele ei este confruntarea celor două extreme care aparent nu se întâlnesc niciodată.De exemplu, dorinţa de a fi pângărită, cu dorinţa de puritate. În 36 Fillette, Lili, 15 ani, este în vacanţă cu părinţii la Biarritz. Flirtează intens cu un playboy de 40 de ani. Între ei se ţese o relaţie ambiguă, care balansează între seducţie, provocare şi refuz. Pentru Lili această perioadă este o traversare obligatorie a acelui no man's land care este adolescenţa, viaţa la 14 ani, o perioadă incertă în care femeia doreşte să îşi părăsească corpul de fetiţă, însă nu reuşeşte. Singura scăpare din sinistrul campingului în care trebuie să-şi petreacă vacanţa este pentru Lili flirtul continuu, din discotecă în discotecă.După aproape 18 ani de când a ieşit pe ecrane, 36 Fillette nu şi-a pierdut nimic din virulenţă, şi ne apare astăzi ca un precursor îndrăzneţ al libertăţii care domină astăzi cinematograful. Un film în care Breillat nu a ezitat să elibereze şi limbajul, mergând către o îndrăzneală crudă şi sănătoasă şi asumându-şi riscul de a fi criticată de intelectualii epocii. Chiar şi astăzi filmul este interzis sub 14 ani, pe motivul că flirtează cu tabuul relaţiilor de tipul celei dintre o fetiţă de 14 ani şi un bărbat de 40. Filmând însă cu fineţea ei de scriitoare, Breillat ne face, în film, să înţelegem îndoielile şi zbuciumul fetiţei speriate şi excitate de ideea de a-şi pierde virginitatea. Ascunsă în spatele hainelor ei negre şi largi precum în spatele unei armuri, Lili se zbate mai cu seamă împotriva ei însăşi.Încă din acest film Breillat utilizează o imagine onirică ce va reveni în toate filmele ulterioare, şi anume aceea a femeii tăiate în două, divizată între sex şi sentimente. Aici fetiţa spune da cu corpul, şi nu cu capul... Şi cvadragenarul îşi arată, dincolo de iniţierea foarte brutală în sex, propriile probleme, şi îşi mărturiseşte neîncetat atracţia maladivă pentru această prospeţime.În Romance, simţim imediat că povestea este un soi de accesoriu. Filmul povesteşte ceva foarte profund, şi anume nu povesteşte nimic. Este povestea lui Marie, o învăţătoare, care îl întâlneşte pe Paul, care o iubeşte dar nu o "consumă" fizic, pentru ca apoi ea să întâlnească un alt bărbat care o iubeşte şi se şi culcă cu ea. Dincolo de limita pudorii obişnuite în relaţiile sexuale...În 2007, la Cannes, Breillat a debarcat în competiţie cu primul ei film de epocă: Une Vieille maîtresse. Precum în filmele precedente, sexul mai mult se spune, decât se face. Verbul este adevăratul motor al dorinţei, şi în acelaşi timp este obiectul analizei neîntrerupte. Este o adaptare după un roman al lui Barbey d'Aurevilly, pe care Breillat îl citeşte fără ironie sau distanţă, ci în perfect acord cu viziunea acestui scriitor. Este uniunea ideală între această rebelă a secolului al XXI-lea şi dandy-ul secolului al XIX-lea.Breillat meditează aici la prăpastia sentimentelor care uneşte, dar şi separă bărbaţii şi femeile. Libertinul Ryno de Marigny trebuie să se căsătorească cu delicata Hermangarde, o frumoasă şi respectabilă aristocrată. Însă Marigny trăieşte de zece ani sub şarmul demonic al unei italience (Asia Argento), o pasiune pe care nimic nu o poate calma. Super-excitarea personajelor nu ne este aici transmisă prin intermediul unor trupuri goale sau prin agresivitatea verbală. Breillat a ales mai degrabă calea temperării. Cu doar câteva excese, la limita oniricului, precum scenele cu Marigny şi italianca făcând dragoste în deşert, lângă un mare foc pe care arde un copil ieşit din uniunea lor... Mijloacele care predomină sunt aici căutarea momentelor cheie şi prelungirea lor.Următorul ei film, abia terminat, poartă titlul Bad Love. O poveste din mediul cinematografic care se termină dur ca un upercut. Vivian Parker (Naomi Campbell), este un star - sublimă şi inaccesibilă. După o scurtă întâlnire cu un cinefil fără bani, în urma căreia fac schimb de numere de telefon, acesta face o obsesie pentru ea şi o sună neîncetat. Catherine Breillat încearcă aici să respecte psihologia masculină şi pe cea feminină, pline de explicaţii, poveşti, exorcizări, trecând de la un personaj la altul. Povestea unei pasiuni care duce la demenţă. Un soi de metaforă a luptei de clasă, a bizarului război între bărbat şi femeie, pe fondul diferenţelor culturale (el este foarte ataşat de cultura lui chineză şi de cultură în general, ea este sărmana fată bogată şi capricioasă). Un film despre iubire şi sex sub toate formele, acele forme care determină o femeie să se supună unui bărbat, şi pe un barbat să se supună unei femei. Sulfuros, crud şi îndrăzneţ, filmul este arareori tandru.Dorinţa acestei cineaste este de a filma Frumuseţea. Frumuseţea corpurilor, a feţelor, a cinematografului.De-aceea, ea înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt ca pe un ritual, ca pe un act sacru.Lucrurile capătă în filmele ei o rezonanţă bizară, suspendată în afara timpului. Fără metafizică, ci doar cu căutarea unei permanenţe, a unei transcendenţe a emoţiilor care unesc cele două sexe. Prin acest gest Breillat rămâne pe teritoriul cinematografului, şi se îndepărtează de simplele tablouri vii sau de bucăţile pornografice de teatru filmat. Un teritoriu împânzit de îndoieli şi de întrebări, unde Breillat nu ne închide nici-o uşă, ci ne lasă deschisă căutarea.

asculta, citeste, vezi, gandeste.....

Asculta:
« Quaristice », AUTECHRE.
Pionierii muzicii electro engleze ies din austeritate şi realizează o atmosferă nostalgică retrofuturistică.
Douăzeci de piese cu beat minimal, epice şi contrastante, uneori melancolice, adesea abrazive, ce compun un straniu blues electronic şi abstract, cu mici voci camuflate. Cu eleganţă şi reţinere cei doi londonezi demonstrează că muzica bună se face numai cu cea mai profundă pasiune.

“Dig, Lazarus, Dig!!!”, Nick Cave.
Nick Cave revine la originile muzicii sale cu sulf şi păcate întunecate, cu transpiraţie şi sex morbid, cu un disc de rock pur. Teluric şi febril, tensionat, fizic, de un lirism torturat, cu chitări virile. Rockerul vorbeşte despre haosul lumii, despre Isus care este o femeie venită de pe lună, despre fantome care dansează lugubru pe liniile de înaltă tensiune. Un blitzkrieg de cuvinte şi de sunete !


Citeşte

“Poveşti de dragoste la prima vedere”, de
Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, etc.

Cinci poveşti de dragoste la prima vedere, intre parfum de crini regali si miros de terebentină. Poveşti cu ceva „ascuns”, o carte rară.

„Legea lui Murphy”, de Arthur Bloch.
Puţine cărţi au ştiut să surprindă mai bine absurdul cotidian, dereglările de care avem parte zilnic, paşii greşiţi pe care-i facem fiindcă aşa ne e scris. Legile enunţate aici sunt un fel de teoretizare parodică a pesimismului.

« Copilul lui Noe », de Eric Emmanuel Schmitt.

Micuţul Joseph se numără printre copiii care, în 1942 în plin război, trebuie să se ascundă, să uite, să-şi anuleze identitatea, amintirile, familia. O poveste despre încercările tragice la care îi supune Istoria pe oameni.

„ Clubul Patrioţilor”, de Christopher Reich
Un thriller de mîna întîi: Thomas Bolden a crescut în orfelinate, dar este un luptător. Reuşeşte să uite trecutul, termină o facultate, face carieră pe Wall Street, are bani şi dragoste. Apoi, în douăsprezece ore, viaţa lui sublimă se prăbuşeşte. O cursă cu obstacole în care un om obişnuit devine fără să vrea erou.



Vezi:

DVD
GIA
Povestea scurtei ascensiuni a Giei Caragi (Angelina Jolie), fotomodelul care a dominat lumea modei la sfîrșitul anilor 1970. Frumusețea ei covîrșitoare şi nonconformismul i-au rămas neegalate, dincolo de moartea în mizerie datorată narcomaniei.

DVD
Despărţirea/Breaking up
Un cuplu nestatornic într-o comedie romantică scrisă de cîștigătorul premiului Pulitzer, Michael Cristofer. Între plăcere și suferință, satisfacție și frustare, celor doi le e greu să rămînă împreună, dar şi imposibil să se despartă.

Pe ecrane
Cealaltă Boleyn
Sportul preferat al regelui Henric al VIII-lea a fost vînătoarea surorilor Boleyn. Plin de testosteron, ambiţios, revoluţionarul monarh a rămas în istorie drept cel care a instaurat în 1500 religia Anglicană şi a avut şase neveste(decapitate, încarcerate, judecate). Figură fascinantă, monarhul este prezentat cu talent şi cu mijloace cinematografice de clasă. Un trio extraordinar de actori (Eric Bana, Scarlett Johansson şi Natalie Portman), un film plin de pasiuni intense şi perverse, politice şi carnale.

Cavalerul negru
Un om singur în noapte încearcă să schimbe lucrurile în Gotham City. Dar, uneori, protejînd oraşul de monştri, poţi fi la rîndul tău considerat unul dintre ei. Acum un psihopat cu faţa desfigurată şi supranumele de Jocker îngenunchează prin teroare întregul oraş. Al şaselea film din seria Batman ni-l aduce din nou pe Christian Bale în costumul miliardarului solitar şi justiţiar, faţă în fatţă cu Heath Ledger, dispărut prematur acum cîteva luni. Însă tehnolgia digitală l-a făcut să suprevieţuiască pe ecran, cu o ultimă interpretare excepţională.

vara la salonik

...salonik, iunie 2008, hotel metropolis, 23 sygrou street, pe deal.

cladire burgheza de pe la 1920, un modernism tipic de estul europei...camere inalte, stramte, pat larg, draperii opace, salteaua tare...

somnul a fost total si luung. dupa drumulluuuung si sinuos cu noul W rosu aprins....

pana in zori totusi m-am trezit de zeci de ori cu curiozitatea aprinsa a calatorului, incantata de descoperirile ce urmau in ziua, zilele urmatoare...

ce bine e sa lasi prima parte a diminetii sa treaca pe langa tine molcoma, sa nu te misti, sa nici nu deschizi macar ochii, sa te limitezi doar la a asculta cum zgomotele orasului acela strain cresc, cum tocurile se mutiplica pe asfaltul de jos, pe cand tu ramai un spectator protejat, simplu si exclusiv martor, neparticipant, tu cel ce nu esti obligat, acum si aici, sa iei parte la NIMIC mai mult decat la ceea ce iti doresti...dar toate acestea mai tarziu...incet, inceeeeeeeet.........

pana atunci deschizi totusi ochii si masori plafonul inalt din acei ani '20 pre cand si noi, si ei, traiam cu aceeasi eleganta balcanica....

snoop dogg is back in town

“EGO TRIPPIN”- SNOOP DOGG

Ultimul album al maestrului dezmăţului este mai puţin lubric, dar nu chiar cuminte. Snoop este aici în formă maximă, pe un disc care se vrea un omagiu locurilor sale preferate din California. Sensual Seduction este o bucată neo-romantică de geniu şi deschide excelent albumul acesta jumătate matur, jumătate gangsta. Părţile disco-soul se alătură celor de funk sau de dans. Ego Trippin se ascultă într-un Range Rover cu bord de lemn de nuc, în drum de la birou, înainte să-ţi inviţi secretara într-un motel de pe autostradă.

MY BLUEBERRY NIGHTS, de Wong kar Wai.

Munţi de gelatină, îngheţată lichidă, un peisaj de altă planetă. Filmul începe de la un enorm desert cu afine şi conţine personaje puţine, spaţii închise, situaţii care se repetă în spirală. Debutanta de lux Nora Jones, vulnerabilă şi convingătoare, revine adesea în cafeneaua în care Jude Law este chelner, şi mănîncă aceaşi plăcintă cu afine, în aşteptarea unui iubit pierdut. Apoi pleacă într-o călătorie americană în care întîlneşte personaje la fel de bizare şi de pierdute ca ea. Un film ca un videoclip stilat, rarefiat şi seducator.

new music to my ears

Class of 3000 : Music Volume One
André 3000, jumătatea lui OutKast, se distrează de doi ani cu desenele animate pe care le regizează şi cărora le compune muzica. Ales drept starul cel mai elegant de către revista « Esquire », Andre 3000 frecventează asiduu cinematecile. De-aici suflul filmic cu care şi-a impregnat acest album, alături de şotroanele şcolăreşti, altoite pe un jazz supercool. Andre construieşte fără încetare poduri între un Sidney Bechet şi un Kanye West, între Dizzy Gillespie şi Prince. Un manga funky ultra reuşit, croit de un artist negru care crede cu tărie ca drumul către şcoală este mult mai important decît drumul către închisoare….

cronica de carte

Yasushi Inoue / Maestrul de ceai
Între 15 şi 30 de ani laşi totul în seama maestrului. De la 30 la 40 de ani începi să te descoperi. Între 40 şi 50 de ani te desparţi de maestru şi-ţi faci propriul nume. Între 50 şi 60 de ani te întorci la maestru. La 70 de ani devii un adevărat maestru. Oare să fie valabil numai în arta ceaiului? Ceaiul este legătura dintre apă şi foc. Trebuie primit cu sufletul liniştit şi cu vorbe puţine. Dar fostul discipol al maestrului de ceai Rikyu n-are cum să fie liniştit. Rikyu a fost împins să-şi ia viaţa prin sinucidere rituală. De ce? Un roman care se încălzeşte încet, ca apa de ceai.

cinema la plural

Pe ecrane/ Scafandrul şi Fluturele
Leul neo-impresionismului new-yorkez, regizorul Julian Schnabel, ne spune povestea reală a lui Jean-Dominique Bauby, editorul revistei “Elle”, căzut într-o comă din care se trezeşte complet paralizat. Decide să îşi scrie atunci autobiografia prin dictarea cu mişcările pleoapei. Mişcările minţii artistului explodează în acest film dinamic, potenţat din plin de sex, de dorinţă, de parfumul mării şi al trupurilor. Un film care îţi spune cum un mic fluture ne poate distruge armura oribilă pe care cu toţii o purtam în spate. Turnat cu steady-cam, cu vertiginoase planuri subiective, cu atacuri frontale asupra personajelor, este unul dintre cele mai emoţionante filme ale ultimilor ani, şi unul dintre cele mai premiate.

cele mai frapante albume ale lui 2007=muzica!!!!

Best albums of 2007(according to Giu)
Bloc Party: “A Weekend in the City”.
Un album plin de graţie şi de agilitate, intact şi grandios, cu un sunet stufos, ritmuri grele, cu un iz uşor de post-punk. Grupul a ajuns acum la tristeţea autobuzelor care explodează…Dansezi furios pe o astfel de muzică, plin de suflet, eschivînd permanent o ploaie uşoara de plumb, ca o fantomatică ameninţare desupra capului.

KAISER CHIEFS: “Yours Truly, Angry Mob”.
Muzica lor este magistral stăpînită, cu o anumită nobleţe, cu bucurie şi cu naivitatea unor băieţei lăsaţi o noapte într-un magazin de jucării, cu un cinism subtil disimulat în spatele unui umor puternic. Multe cîntece care vor rămîne peste ani, o impresionantă colecţie de refrene bulldozer: Ruby Ruby Ruby, The Angry Mob, Everything Is Average Nowadays, sau teatralul My Kind of Guy.

Mika: “Life in Cartoon Motion”.
Marcel Proust ar fi fericit. Noul star 2007 poartă numele de MIKA şi e în căutarea timpului pierdut. Nu e un om ca noi, ca tine. S-a născut cu siguranţă într-un leagăn căptuşit cu paiete, sau sub lampa lui Aladin, sau şi mai sigur în visele de copil ale tînărului adult surîzător şi hipercarismatic care a devenit.
Avîndu-i pe Freddie Mercury şi pe Prince drept model, Mika a scos un prim album umplut ca un ou cu melodii enorme, aranjamente monstruoase, cu corzi şi coruri de copii, cu pian în cascadă şi ritmuri diavoleşti. Toate acestea ne produc ameţeală, una plăcută şi dulceagă, uşor la limita excesului…

Amy Winehouse: “ Back to Black”
Amy Winehouse este descoperirea feminină a anului, noua revelaţie a brit soul. Cu un trup de adolescentă, pielea tatuată ca o artistă de circ, veşnic însetată de alcool şi gata oricînd să scuipe venin, Amy Winehouse este, la 23 de ani, răsfăţata fanilor . Se înclină periculos pe la petreceri şi concerte din cauza băuturii, are o coafură care ar putea adăposti un cuibuleţ de păsări, gene atît de rimelate încît le poţi lua drept ramuri de baobab, şi porniri războinice: s-a scris că nu cu mult timp în urmă a pocnit o fată pentru că a avut tupeul să o privească. „The Sunday Times” o consideră „copilul teribil al momentului”, iar albumul ei “Back to Black” tulbură şi încîntă.

THE KILLERS : “ Sawdust”.
The Killers sunt atît de talentaţi şi de inovativi ca grup de synth rock, încît fiecare cîntec pe care îl ating se transformă în aur. Din lipsă de atenţie s-ar putea crede că trupa a scos acum un album nou. Cînd defapt e vorba numai de o colecţie de piese de pe părţile B ale albumelor cunoscute şi de rarităţi care nu şi-au găsit locul până acum pe discurile existente deja pe piaţă. Ascultat la rece, "Sawdust" este un album unde stilul americanilor din Las Vegas este uşor de recunoscut, deşi mai moleşit, parcă. Nu au genul de piesă de fredonat, care nu-ţi mai iese din cap. Poate că cei de la Killers tocmai asta au vrut să arate, că nu sunt numai fabricanţi de hituri, ci şi de piese cu profunzime, ceea ce e de lăudat

JUSTIN TIMBERLAKE: “Future Sex/Love Sounds”.
Justin, ca şi Prince, are un stil al lui de a ne face să înghiţim nişte piese şi versuri decoltate cîntate într-un falsetto care nu pare deloc penibil. Aranjamentul discului este solid, funky şi jazzy. Genul de muzică pe care "Lil" Michael Jackson ar fi cîntat-o dacă ar fi avut voie să interpreteze melodii pentru adulţi pe cînd era la Jackson Five. Justin rămîne un tip curajos pentru a fi avut îndrăzneala să experimenteze într-o perioadă în care se pare că hip hopul şi popul se chinuie să arate la fel. De apreciat la el că este un muzician care vrea să crească.

O poveste patetica sau una sardonica?

“Irina Palm” este un film cum nu se poate mai englez, întrucât doar Englezii pot să amestece masturbarea cu ora ceaiului, şi să aibă cartiere “roşii” (Soho) în plin centrul Londrei….
Regizorul Sam Garbarski, ex publicitar bavarez, povesteşte aici cu pudoare şi cu rafinament o situaţie care ar putea părea vulgară. Se dă Anglia suburbană. O tânără familie în necaz. Mama, tata, şi copilaşul la spital, cu o boală care nu poate fi tratată decât în Australia. Dar călătoria costă prea mult.
Din fericire avem şi o bunică: o Marianne Faithfull care merge mereu puţin adusă de spate, cu acelaşi pardesiu violet pe umeri, cu o faţă căzută. Aceea a unei bunici englezoaice, văduvă şi burgheză. Bunicuţa se angajează drept hostess într-un sexshop din Soho unde atinge delicat clienţii ascunşi de pereţii cabinei. Îşi face treaba invizibilă, în tăcere, fără zgomot; la sfârşit clienţii pleacă. Femeia este multumită. Îşi câştigă un nume exotic şi aluziv precum “Irina Palm” . Bărbaţii fac coadă pentru ea zilnic.
Este faimoasă, şi patronul barului o apreciează. Nepoţelul poate pleca la tratament, iar ea se schimbă. Nu mai este o văduvă moale, ci o femeie plină de compasiune, fără prejudecăţi, poate chiar îndrăgostită...Gustul ei de gospodină o împinge să îşi amenajeze cabina cu flori şi pătrăţele, pe măsură ce ruşinii i se substituie senzaţia triumfului profesional. Însă prietenii şi familia nu o înţeleg. Finalul e mai mult decât fericit: cine este imaculat pentru a arunca primul cu piatra?
”Irina Palm” este o comedie sofisticată pe un scenariu a la Ken Loach, dar cu un ton vesel, cu un excelent personaj feminin plin de viaţă, care trăieşte din sentimente şi contradicţii.
Extraordinara Maggie este Marianne Faithfull, figură cult a rockului, cântăreaţă cu voce cavernoasă, muza lui Mick Jagger şi amanta excesivă a întregei ei generaţii.
“Irina Palm” e o comedie inteligentă şi gentilă care nu provoacă, dar care ne dăruieşte o viziune mai simplă şi mai puţin egocentrică asupra sexului. Ceea ce nu este puţin lucru….

Giulia Ghica Dobre

top filme 2007 giu

2007 - Meniu completGiulia Ghica Dobre
1. Little Miss Sunshine Pentru că cei doi regizori dovedesc că ştiu să pună în scenă, cu mult gust şi delicateţe, o familie de perdanţi, nişte loseri care ies, incredibil în cinema, învingători. O perlă strălucitoare în această întunecată mare de producţii triste şi inutile... 2. The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford Pentru că este imperfect şi fără speranţă, precum cântul funebru al unei epoci care dispare. 3. Inland Empire Pentru că în acest Lynch se sărbătoreşte trezirea halucinantă şi aberantă a simţurilor, care explodează în fiecare secvenţă înăuntrul încadraturilor şi al povestirii... 4. Îngerul necesar Mică operă de artă aerată, deşteaptă, ambiţioasă, o altă poveste decât eternele mezaventuri vulgare de cartier, din filmul românesc. 5. Grbavica Pentru că reuşeşte să vorbească despre părţile invizibile ale celor care sunt constrânşi să trăiască, zi după zi, cu neputinţa derivată din injustiţiile Istoriei. O Istorie invadată de barbaria carnivorilor... 6. Shortbus Pentru că în premieră ne arată cum sexul devine un parcurs posibil către o moralitate afectivă... 7. Apocalypto Pentru că ilustrează perfect cum oamenii îşi fac rău unii altora, cum religia poate fi fum în ochii poporului. O aventură pe stil vechi, care nu plictiseşte. 8. Interview Mică piesă camerală mai pasionantă decât cele mai intense thriller-uri, care demonstrează rapid şi elocvent cât de răi suntem. 9. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile Pentru talentul de a ilustra istoria cea mare prin povestea cea mică, talentul de a demarca exact o societate în care nihilismul principiilor devenise o armă împotriva speranţei şi a încrederii. 10. Capote Pentru că demonstrează concret, pe caz, dar după valori universale, cum cinismul este un păcat de neiertat.

noul radiohead

O premiera pentru un grup de amploarea lui Radiohead : un nou album scos exclusiv pe net. Un gest simbol al noii revolutii media.

Dupa doua piese fals nervoase care deschid albumul, restul este veluros si plin de momente de calm somptuos.

Gasim aici unele dintre cele mai frumoase texte scrise de Thom Yorke, care descriu fara echivoc cotidianul fragil al artistului.

Un album care pare purtat de o mare dorinta de a schimba lumea, de a nu se lasa atrofiati de greutatile ei. Radiohead a reusit cu acest album pe net sa redea publicului rolul sau central de actor in inima muzicii, si sa faca din lansarea unui album un moment excitant, enervant si dinamizant.