Ingerul negru cu fata curata

TRICKY TALKS cu Giulia DOBRE

Artist multietnic ca origini si ca stil de viata, Tricky are 40 de ani. Intre trip-hop, film si televiziune, a lucrat cu mai toate numele experimentale sau nu, de la Bjork la The Gravediggaz, de la Jerry Bruckheimer la seriale lesbiene…. Dupa 5 ani de liniste revine cu un album nou: Knowle West Boy. Inca de la primele vorbe a fost viu si arzator, contagios…
L-am intrebat cum de exact in acest moment al vietii s-a gandit la copilarie si la locul in care a crescut. Mi-a raspuns ca de mult se gandea la acest subiect, dar ca:”… Nu e un album doar despre adolescenta mea. Sunt si multe alte subiecte. Knowle West e un loc din care nu te-ai astepta sa iasa nimic bun. Insa eu sunt foarte mandru ca provin de-acolo, dintr-un loc cu oameni dintr-o bucata!”… Il intreb daca s-a gandit vreodata ca a creat un sound foarte personal. Daca s-a gandit vreodata la cat de mult a evoluat muzica lui in ultimii 18 ani…“ Inca incerc sa-mi gasesc soundul propriu. Imi doresc sa il schimb mereu, si asta vine oricum natural. Nu aleg schimbarea cu orice pret. Vine de la sine. Si nu, nu cred ca exista un “sound Tricky”. Chiar daca fiecare album suna diferit, cred ca se recunoaste stilul meu. Cred ca exista un sentiment Tricky. Un vibe Tricky. “
Dupa ce in adolescenta ameninta sa iasa puternic de pe sine, talentul lui extrem l-a mentinut pe linia de plutire. La 20 de ani aparuse spectaculos pe scena, scriind 9 dintre piesele albumului “Blue Lines” al lui Massive Attack. Foarte multi ani a stat in America, taram adorat, unde a trait misterios. Il intreb de ce acest exil autoimpus si neproductiv. Raspunde: “ Poti sa ai un anume tip de succes si sa nu insemne defapt nimic. Apari pe toate copertile faimoase, dar lumea nu te cunoaste. Si nimanui defapt nu-i prea pasa de tine, cel real. Am simtit nevoia sa ma caut prin underground. A supravietui in muzica este la fel de dur precum a supravietui in Knowle West, uneori e mai bine sa dispari putin, iar alteori trebuie sa-ti faci simtita prezenta. In America am invatat sa pierd timpul cu gratie…Imi vizitam putinii prieteni, stateam pe terase la o cafea si o tigara ore in sir, adesea singur. Era perfect. Mancam in cele mai bune restaurante care apartin unor prieteni ai mei, traiam simplu si bine. Am avut cateva iubite, mi-am vazut familia. Am trait. Uneori mai fugeam la cate o noapte nebuna in Vegas, cu gasca…”
L-am intrebat cand, in agenda ultra plina de inregistrari, turnee, concerte, relatii cu media, mai are timp de el-insusi. Daca face sport, daca tine diete. Daca il intereseaza. Da, Tricky face foarte mult sport. Sala zilnica. Si tratamente intense de acupunctura. Trupul e sanctuarul lui. Asta si pentru ca Tricky are o candida cronica, cu care se lupta de ani de zile. Imi spune ca antibioticele i-au cauzat o puternica intoleranta la glucide, la lapte, la o seama de alte alimente de baza. Deja cunoscut pentru starile sale rapid schimbatoare, mergand pana la paranoia, in mare parte bazate pe consumul industrial de marijuana, ajunsese intr-o faza in care intreaga cariera i-a fost pusa in dubiu.
Acum este insa alt om. Cu totul. “Prima dezintoxicare a durat 3 luni. Eram in turneu, si a trebuit sa iau un bucatar cu mine. Trebuia sa supravegheze tot ce mancam si sa ma tina departe de zahar si de cereale. Initial am fost foarte bolnav de la schimbarea dietei. Transpiram si vomam- era hardcore! Dupa 6 saptamani, am ajuns intr-un magazin si aproape ca am lesinat cand am simtit mirosul ciocolatii si al dulciurilor”. Acele zile negre insa au trecut. E mandru de “diferenta” care se simte pe album, in voce, in soundul epurat si eclectic. Pana si astmul de-o viata i s-a mai potolit de cand nu mai consuma nici-un produs lactat. S-a mutat pe bune la Paris pentru bucataria excelenta, pastrand dieta. ”La inceputul dietei nici macar nu stiam ce sunt alimentele integrale, dar acum le descopar cu un soi bizar de intuitie. In locul lucrurilor care imi placeau, m-am trezit ca poftesc dupa chestii gen sparanghel, mai ales dupa ce fac sport. Si pentru ca le am acum pe toate bine aranjate, mai pot trisa din cand in cand, cu o pizza”.
Materie de baza pentru acest ultim album, o relatie furtunoasa tocmai i s-a destramat. Isi propune sa nu se mai indragosteasca o buna vreme…Insa femeile sunt pentru el lumea. Misterul prim si ultim. Ii place sa-si plaseze femeile in pozitii puternice, masculine. A crescut cu ele, prin ele, adesea se imbraca pe scena in costume femeiesti ca un omagiu adus inefabilului ascuns in spatele fustelor…Lucreaza cu femeile, le iubeste patimas. Dar nu e capabil s-o exprime altfel decat prin muzica. Este satul de actrite si de manechine, prea ocupate, prea superficiale. Si-ar dori, poate, sa intalneasca o fata simpla, cu un umor sanatos, cu care sa vorbeasca ore in sir la telefon, care sa-l faca sa rada. O fata de cartier…
Ce ii repugna? “Chiar acum, imi repugna barbatii in toata firea care fac pe lupii sexy. Gen Pharell sau Timberlake. Nu inteleg de ce se stramba in camera, in video-clipurile alea, incercand sa para super bombe sexuale. Cand asta trebuie sa transpara fara nici-un efort. Defapt nu trebuie, pentru ca nu asta vinzi. Cine mai cade in plasa asta, a atractiei fortate?”.
Il intreb daca mai crede in necesitatea textelor, a versurilor, in lumea actuala cinica si grabita. “De multe ori scriu doar texte. Fara muzica. Nu stiu ce primeaza la mine. Cred ca textul. Ma doare cand scriu vorbe. Parca sunt vehiculul unei alte sensibilitati. Poate sunt aici ca sa exprim ce n-a apucat mama (sinucisa cand el avea 4 ani, n.a.). Sunt vocea ei. Cu totii spunem tot felul de chestii dementiale in fiecare zi, si ele trec, nu le noteaza nimeni. Pe mine astea ma inspira. O respiratie ingreunata, un colt de strada in LA, clasa in care invatam…”
Il intreb ce mai asculta. “Totul, spune, chestii de tineret gen MGMT sau Death Cab for Cuties...Vad insa multe filme acum, ador filmele. Tocmai am terminat de turnat unul: "Brown Punk”. 12 cantece din artisti diferiti,ale caror cuvinte formeaza un scenariu...”
L-am intrebat cu ce artist si-ar mai dori sa colaboreze, si ce zone muzicale sa mai exploreze. De curand a compus si cantat cu Tom Waits, poetul damnat al Americii, cu care recunoaste ca are enorm in comun. De la dezabuzare, la urgenta de trai cat mai multe, si a face muzica. Are o multime de alte vise. Vrea un album intreg cu PJ Harvey, muziciana pe care o admira neconditionat. Isi doreste sa viziteze mai multe locuri pe unde doar a trecut timp de cateva ore inaintea unui concert. Europa de Est il fascineaza. Simte o gramada de noi albume fierbandu-i in stomac. Cum zice el:”… I've got albums to make, I've got souls to touch…”.
Ultimul sau album redefineste atomosfera absolut seducatoare si cosmopolitana a lipsei lui de radacini. “10 piese cu 10 stari diferite”, spune Tricky. “School Gates” este o cantecel folk mai sumbru decat partea intunecata a Lunii, scris in amintirea unei relatii hiper-colorate din prima sa adolescenta. Relatie din care astazi supravietuieste o fiica de 23 de ani. Urmeaza primul cantec in care canta singur:”Council Estate”, despre viata fara tata in cartierul underground. Un cartier in care, spune Tricky:”…Eram toti tratati la fel, albi sau negri, pentru ca eram cu totii saraci. Oricum pe mine m-a crescut bunica, care e alba, si am verisori de toate rasele. Am crescut ascultand Elvis si Bob Dylan, si privind filmele de groaza ale bunicii, cele in alb-negru, clasicele. “
Fragil si barbat, interiorizat, inocent, dezabuzat si ireverentios, punk-rockerul Tricky se intoarce.

de citit

trickyyyyyyyyyyyy

I am in such a FRENZY mood for TRICKY's energy and issues! At 8pm tonight I shall regain some life....again....

pe aripile vantului

...invernal am zburat spre casa aseara, in cele mai crunte temeri, cu angoasa catapultata la maxima viteza in creieri din cauza vremii absolut ucigatoare de peste Balcani...Xanaxul si-a facut efectul abea dupa ce am ajuns la Bucuresti, si inca isi mai face, la 24 de h dupa ce l-am avalat....

Din 4 ore de interviuri fructoase de la Salonik am montat astazi doar 5 minute 40 secunde ptr emisiunea dupe Radio Romania...E un max acordat eventului. Normal, sunt atatea lucruri care apar, dispar, se fac, se consuma.

Un virus infim si infinit vad ca mi-a patruns in corp si ma nedumereste destul de intens pe la portiunile mediane.Cu foarte mare greu ma pot concentra pe condus, si sincera sa fiu la mizantropia uriasa pe care am acumulat-o, as sta inchisa in turnuletul meu de argint fara probleme...

Poze din Salonikul acesta.

taking off

Tot la Thessaloniki TIFF 49. Dupa 3 zile de soare complet am revenit la meniul de toamna. Care pare mai degraba de iarna, cu o ploaie rece dezlantuita si vanturi pe care ma indoiesc ca imi va decola avionul mai tarziu. Aseara am vazut JAY, film Filipinez(foto cu 2 personaje masculine nude pe pat....) despre manipularea cu televizorul. La ei pare mult mai grav. Evident pe fundalul acelorasi discutii de "gender"...Cu un actor principal foarte ironic si natural.

La miez de noapte am consumat minunatii frantuzesti in piata centrala Aristotelus, la renumitul AYOLI. Plin de familii locale cu sute de copii. Astazi am ratat vizionarea de presa a lui Anghelopuolos. In mod absolut voluntar. De suparare ca Dafoe imi este doar pasager trecator prin vizorul adiacent....

Si, anyway, dupa vinul rosu de Boutiari (sau cum???) de aseara, simt ca m-au lovit 50 de port-avioane care nu au reusit sa franeze la timp si mi-au ajuns DIRECT in ceafa!!!!

Port cu mandrie un parfum barbatesc puternic si revoltator, oferit de regizorasul american(foto dreapta blodut si efeminat)(normal....). Interviu one on one de doua ore ieri cu domnul (doamna?), dupa care am revazut impreuna DELTA, si mai apoi am vizionat din noblesse oblige filmul Filipinezului.

Am notat bizarul obicei local de a parasi sala de cinema cand autorul filmului este acolo, in fata, pregatit sa raspunda la intrebari, venit de peste oceane si planete...Balcanismul asta !!!!!

delta

Un nou film m-a faramat in bucatele de pluta si hartie: DELTA de Kornel Mandruczo. Pe undeva foarte aproape de noi, la care a lucrat intens intr-o primavara rece si prietena mea Oana Bujgoi. Din curiozitate fata de munca ei si fata de povestea bizara dar laconica l-am consumat azi. Superbe imagini dintr-un alt taram, rupte de violenta brusca si nejustificata, precum se intampla in Delta nationala cu oamenii aceia. Intre sensibilitate exacerbata, sublim, primitivism,natura hieratica, barbarie, incest tortionar, viol, crima, eucharistie, te plimba filmul ca/cu barca pe valuri. Superbi actori ungari, din aceeasi dimensiune paralela noua, de neimaginat.

americanii do it better

...e joi, hai ca mi-a zburat un mega text pe cand sa-i bag o poza. o poza cu afisul unui film genial, american nou, regizat scris produs editat de actorul lui principal. am ajuns la el tarata de o nemtoaica mega underground, o berlineza absoleventa a mega scolii lor de film si actualmente mare DOP la ARTE, care m-a insfacat usor de la coktailul lui KItano(dupa 2 pahare de un vin alb ultra sec si hyper ventilant la creieri....)...cocotata pe tocuri totusi rezonabile am trotat pe langa mica razboinica ariana vreo 30 de minute la miezul noptii de 21h, pana in PORT, unde se gasesc warehouses-urile acestui Festival. Sala mega plina, capete lasciv lasate pe umerele de alaturi, am stat in fund si pe tocuri 1h 20 de minute, dupa care m-am evaporat, lesinata de somn. Am avut insa timp sa traiesc intens filmul : THE WAY I SEE THINGS. Regizor si om bun la toate: BRIAN PERA. Dulce, miere cu verde la imagine, lumina de toamna dar cu un licar de porimavara, cu flsh forwarduri, fara jump cuts, molcom si dur si tandru. Iata rezumatul ca sa nu-l mai stric eu cu subiectivitatea-mi:

Depressed over the unexpected death of his longtime companion, Otto embarks on a cross-country road trip with his garrulous old friend, Rob. Rob thinks the trip will help Otto pull himself together. At a rest stop, he escapes with a car load of strangers, leaving behind his friend, his past, and even his name. Crossing paths with various strangers, he spins stories about who he is and what he’s doing, reveling in the freedom to become whoever he wants. Eventually, he finds his way to a strange community, a mountain retreat populated by apparently like-minded lost souls, who see drugs and meditation as tools to forge surprising relationships with reality and identity. At this commune, Otto struggles to figure out the parameters of emptiness and connection in a world without clear markers between memory and fantasy, friend and lover, self and stranger.

Deci e simplu. Minunat curge filmul asta, abea astept sa-l intalnesc+intervievez pe minunatul creator care este BRIAN PERA:

Filmography2008 The Way I See Things
BiographyHe is the author of the novel "Troublemaker" (St. Martin’s Press). From1999 to 2007, he was the creator/editor of the online arts and literary journal lowblueflame.com, which was included in Granta’s best of 2004 list. In March of 2004, Pera worked in the prop department on Ira Sachs’ film "Forty Shades of Blue". "The Way I See Things" is his first film and was loosely adapted from his recently completed novel "Freefall". Presently he’s at work on another screenplay.

Quod erat demonstrandum: AMERICANS DO IT BETTER!!!!!!

festival pe val

Sa zbori pana la salonik e o mare incercare. Am facut-o totusi aseara, blindata de 2 extraverale pe care jur sa le intreiesc la urmatoarea cursa: nu mi-au facut nici-un efect. Orasul era, este trist, insa, sub o ploaie neantrerupta. E greu sa admit ca e Noiembrie si ca nu e miezul verii, timp in care il strabat de cativa ani regulat. Un festival destul de grunge, cu o medie aspectatorilor pana in 30. Ma bucura, ptr ei, ma intristeaza, ptr mine. Ma simt un soi de oaie batrana si tunsa. Si totusi...Aseara am vazut filmul lui Takeshi Kitano: ACHILLES AND THE TORTOISE. Bof. Chiar el a martusrisit adineaori la un masterclass genial ca face parte dintr-o trilogie "sinicigasa" a lui...Mai degraba patetica, batrncioasa, desi adesea foarte comica, imprevizibila. Violenta sa de clasa proletara ca rogini strabate insa din cand in cand , si asta NU o pot admite. Un personaj de baietel de 8-9 ani ultra sensibil si foarte talentat la desen primeste mai multe palme in 60 de minute decat eu intreaga viata!!!!!NU POT SA VAD copii agresati pe ecrane! Nici in realitate! In rest peisaje japoneze, unele strazi urate, un film despre ESEC. Baiatul nu va ajunge artist recunoscut, dar va ramane si va trai ca un artist in sufletul lui. Si-n simtiri. Bof, din nou...Imi ramane doar imaginea supoerbului Japonezel cu ochi atat de calzi, si desenele impertinente care ii apartin CHIAR lui KItano.

mannheim-heidelberg film festival

O saptamana de Arta si Bune Maniere

happy birthday to my blog

Un an de elucubratii care mai de care mai aroganto-mosieresti.........plicto-criptice..perso-culturale....Acesta este blogul meu si fac ce vreau, hahahhahha, cum zic cateva prietene de-ale mele bloghiste infocate! De ce?Si de ce scriu? Ca sa nu dau 40 de euros pe ora la un shrink cu mult mai putin stralucit intelectualiceste decat mine. Desi candva am frecventat unul care, pe langa faptul ca era Benicio del Toro in persona, mai detinea si crema cremelor in materie de material gris.......WOW!

Dupa un an,deci, nu sunt nici mai buna, nici mai toanta, nici mai plata, nici mai vasta, doar parca mai calduta, mai toleranta, mai manierista-chiar....Rira qui pourra.

Eu continui.

to have and have not

...I used to appreciate innocence, pureness, clearness. For years I thought that must have been the ultimate human perfection. One that we are losing, or, in some cases, never attaining, through the years.But these past weeks I realized something I was only suspecting in the past years: no, it is INTELLIGENCE, brightness that I appreciate more than everything else. And I remembered my fondness towards several teachers (in the most purely platonic manner........) during my many academic years, on all continents where I studied...Men of elegant and imposing appearances, but may be not in a classical understanding of beauty. But whose minds fascinated me to a degree that I was falling,literally FALLING for them, inventing unconsciously some physical attractions they might have had.....Like their gestures when lighting a cigarette and avidly aspiring the smoke...Or feeling aspired to the depth of their eyes that were suddenly becoming for me the deepest magnetic oceans!...

republik octombrie mai arty party

Pe ecrane

Paranoid park

Regia: Gus Van Sant. Cu: Gabe Nevins, Dan Liu, Jake Miller. Franţa-USA 2007.


Gus Van Sant este precum adolescenţa-însăşi. Anxioasă, disperată, agresivă, rănită, perversă. Reprezentata în filmele sale: “Frumoşi şi blestemaţi”, «Good Will Hunting”, «Elephant», «Last Days», cu un limbaj curat şi obiectiv în care semnătura autorului s-a manifestat mereu prin continuele sale căutări de stil. Prin invenţiile sale tehnice şi de imagine, prin rigoarea absolută. Printr-un cinema care refuză concesiile.

Tinerii lui Gus Van Sant întâlnesc moartea de-a lungul culoarelor liceelor, în călătoria extra-senzorială a lui Kurt Cobain, sau pe curbele acrobatice din Paranoid Park. Mut şi în mişcare, dar cu o coloană sonoră care îţi dă fiori, străpunsă de emisii radio, de fragmente muzicale clasice sau punk, filmul este aventura intimă a unui adolescent de 16 ani. Alex (Gabe Nevins) nu este altceva decât un corp solitar dislocat într-un spaţiu-timp ireal, care urmează traiectorii variabile şi care se pierde…

Filmat pecum adesea o face, în oraşul său natal, Portland, «Paranoid Park» povesteste despre gaşca de «skaters», un adevărat trib urban precum surferii anilor ’60, închişi într-un sport ermetic, întors catre sine. Într-o seară Alex este urmărit de un gardian al căilor ferate, care ajunge sub un tren. O moarte absurdă care marchează puternic comunitatea sketerşilor, dar pe care adolescentul decide s-o ţină pentru sine. Nu vorbeşte nici cu familia, nici cu Poliţia, însă este traversat de teribile sentimente de culpă.

Paranoid Park este un film despre hazardul vieţii. Cinematograful American ne-a arătat deja mii de adolescenţi care aleg sau suportă violenţa ca opţiune asumată. Protagonistul de aici, însă, este opusul epicilor “Seniori ai Nopţii”. Pentru el a se izola de adulţi este dureros. Skateboardul nu pare să ducă la nici-o socializare. Portlandul este, precum Seattle-ul, un oraş al grunge-ului. Singurătatea şi apatia guvernează lumea skateului, cu atât mai mult plasată aici într-un oraş din Nordul American, unde nu există mari mişcări ale cotidianului.
Filmul vorbeşte însă despre ceva mult mai vast decat o delimitare geografică. Vorbeşte despre indiferenţa cu care se poate provoca moartea unui necunoscut, într-un univers restrâns la navigarea pe internet şi la o pistă de skateboard. O lume în care realitatea, dacă o dai pe uşă afară, ţi se poate întoarce pe fereastră, şi te poate lua la palme.
Gus Van Sant urmăreşte îndeaproape creşterea remuşcărilor personajului. Cu mijloace în care cinematograful se impune, cu mijloace imediate şi de o extremă vitalitate. Amestecă uneori imagini în super 8, cu imagini pe 35, sau în HD, prim-planuri cu cadre lungi, lumini livide tipice lui Christopher Doyle, cu muzici la modă, ori bucăţi din coloana sonoră a felinienelor “Amarcord” sau “Giulieta degli Spiriti”.

Adevăr imediat, redat excelent şi de către interpreţii luaţi de pe stradă după un casting pe youtube.
Băiatul va încerca să viseze mai mult, pentru a supravieţui coşmarului, să scrie exorcisme pe caietele de şcoală, pentru a şterge acea noapte din Paranoid Park.

O vagă atingere de Won Kar-wai se simte în film, în variaţiile de stil şi în cadrele aeriene şi fluctuante. Regizorul seamănă personajelor sale, este un Peter Pan fericit să rămană în-afara generaţiei taţilor. Tatăl lui Alex apare de-altfel în-afara cadrului, îndepărtat de fiul său care nu-i va mărturisi drama. Mama este absentă şi ea. Nimeni nu este dispus să-i asculte confesiunea lui Alex, din ce în ce mai autist, poet trist pe malul mării. Efect de energie reţinută, aluzie la o realitate imposibil de fotografiat.

Un film catartic, un film despre creştere. A lui Van Sant şi a tinerilor săi.

Giulia DOBRE

41 and proud

I became 41 today. I assume this glorious cypher, and I feel its entire weight on me. A weight where bizarrely predominant is the quality of time, its IMPORTANCE, rather than the quantity. I feel I have managed "tant bien que mal" to consume HALF of everything! HALF of the most amazing encounters, most vivid feelings, most terrifying loves, most humbling defeats. HALF of myself, of who I am, of what I can do. And did. I am just half the way upwards, and no one can take away this joy from me: there is so much left, so many unknown horizons, so many unfelt skins, such a gloriously sublime beauty in store for me!I am HAPPY, for the first time in my life. Happy for a well deserved birthday.

ultimele spuse

CITEŞTE

POVESTE DESPRE DRAGOSTE ŞI ÎNTUNERIC
de Amos Oz
O saga deopotriv tragică şi amuzantă despre dragostea pentru lectură, despre viaţa evreilor în patria lor şi în lumea largă şi despre zbuciumul vieţii de zi cu zi.

ASCULTĂ
INTIMACY-Block Party
O imensă surpriză, un bronz atomic rapid. Redescoperă aici furia şi inovaţiile pop ale acestor britanici, reci şi fierbinţi, picanţi şi dulci. Între litanii electrice, electronice, melodice, ritmice, sensibile, muzica lor nu e făcută pentru oricine.

19 - Adele
O nouă verişoară a lui Lily Allen, soră mai mică a lui Amy Winehouse, 19 ani, Adele încă mai locuieşte cu mama şi este fără îndoială noua mare damă a soul-popului britanic. Adele cîntă despre inimi sfărîmate, despre divorţ, despre spleenul ei elegant, într-un stil brut, vintage, rustic, singură pe un taburet.
WORRISOME HEART-Melodie Gardot
O altă fetişcană de 20 ani care rupe charturile mondiale cu albumul ei terapeutic. Studentă din Philadelphia, Gardot cîntă ca nimeni alta atmosfera sfîrşitului de petreceri, cu puţină orgă, puţină trompetă, cu o durere sofisticată şi o voce luminoasă. Un disc pentru o seară comfortabilă în casă.

VEZI
CONTROL
Filmul povesteşte ultimii trei ani ai vieţii vocalului trupei Joy Division: căsătoria, trupa, şi epilogul tragic- sinuciderea lui Curtis, cel mai dark glamour personaj muzical. Camera urmăreşte protagonistul în confuzia sa sentimentală, cu o filmare minimalistă, jansenistă, cu sunetul în priză directă, cu actori semicunoscuţi. Corbijn recuperează alb-negrul granulos al epocii, şi ne dă o senzaţie de inexactitate care de-obicei înconjoară figurile nemuritoare. CONTROL pare un remix expandat al unui clip realizat de Bergman, cu un excelent soundtrack (Bowie, Kraftwerk, Roxy Music, Joy Division) care se juxtapune perfect cu viaţa lui Curtis în acel Nord întunecos, unde nimic eroic nu se poate întîmpla...

PE DVD:
LUMEA NOUĂ
Terence Malik spune povestea despre Pocahontas ca şi cum ar face un documentar despre o planetă necunoscută. Pe de-o parte avem Europenii care debarcă în Virginia la 1600, şi pe cealaltă Indienii care le apar în faţă. Două specii îngheţate de uimire în faţa stranietăţii celuilalt. Iubirea este aici o plonjare totală, natura o stăpînă distantă şi maiestuoasă, iar oamenii sunt distraţi de la schimbul lor de violenţe doar de cîte o durere ireparabilă şi hipnotică.

trickyyyyyyyyyyyyyy la bukale pe 26 nov

PUTETI SA CREDETI??????????

Tricky va fi insotit, - pe data de 26 noiembrie la Sala Palatului - , la Bucuresti de 5 muzicieni - chitara electrica, bas, tobe, samplere/clape si backing vocals. Desi in turneele precedente avea o prezenta scenica mai degraba discreta, de data aceasta Tricky promite un show plin de energie si un amestec echilibrat intre piese noi si vechi. Biletele costa intre 60 si 100 de lei si pot fi cumparate incepand cu 18 septembrie online - http://www.bilet.ro,/ http://www.bilete.ro,/ http://www.ticketpoint.ro/ - si la Sala Palatului, Librariile Carturesti, magazinul Unirea, magazinul Muzica, Music Shop, retelele Diverta, Flanco si Flamingo Computers .

dati fuga la kiosk si luati NOUL REPUBLIK pe septembrie revizita

...si mega upgradat, adica cu o gasca complet noua si undergroundo-solida!...inclusiv cateva cugetari perso despre eviudent filme, scriitori-esse, etc.............

am cazut in arta

...in arta contemporana pana in varful petardei....chineza contemporana, si englezo-los-angelesiana.........ador si masor! cate sunt de vazut pe lumea asta, DOAMNE!!!!!!!!

blues de vara

...I dreamt of you last night...you were puzzled, dazzled, and so roundishly had broken my heart...I dreamt of you and of the pains you inflicted on me, in all shapes and manners, with your wit and beauty...long time ago...I dreamt of you breaking my heart!

fatih akin is in town

La graniţele Paradisului lui Fatih Akin
Ce este moartea, dacă nu cealaltă parte a vieţii? Definitivă şi crudă ca orice distanţă, ea separă pentru totdeauna corpurile şi inimile. “Dincolo”, sau mai bine zis “pe cealaltă parte”, pe cea care lispeşte inimilor lor, încearcă să ajungă bărbaţii şi femeile acestei povestiri care străbate ţări şi limbi îndepărtate. Fiecare e separat de celălalt, într-o lungă aşteptare, în acest film al singurătăţilor care mustesc de dorinţă şi de dor. Şi adesea distanţa fizică, imposibilitatea de a-l simţi pe celălalt şi de a fi simţit la rândul său, poate să semene a moarte…Francezii nu spun degeaba că “partir, c’est mourir un peu”…
Astfel a trăit şi trăieşte Ali, emigrat în Germania. După ani de închisoare îşi pierde şi fiul, sau ultima legătură cu el… Astfel trăieşte şi mama lui Lotte, Susanne (o reţinută şi excelentă Hanna Schygulla).
Fatih Akin este un veritabil artist Turc modern, simbol al unei Turcii divizate între continente şi constransă să se confrunte cu Europa. Poveştile intercalate între Germania şi Turcia urmăresc parcursul paralel al lui Nejat, profesor turc de germană, care soseşte la Istambul pentru a căuta o femeie pe care nu o cunoaşte, şi a lui Ayten, activistă într-un grup de tineri rebeli, care fuge în Germania spre a nu fi arestată.
În interiorul acestor poveşti regizorul Akin injectează elemente existenţialiste (hazardul destinului, rădăcinile culturale, raporturile între generaţii) şi reflecţii politice (legăturile între Turcia şi Europa, integrarea, lupta armată, valurile de rebeliuni din anii ’60).
Chiar dacă modelul scenariului încrucişat gen “Babel” transmite uneori o anume răceală complezentă şi mecanică, Akin nu-şi pierde aici calităţile care l-au făcut notoriu, anume onestitatea intelectuală şi pasionalitatea sinceră, empatia.
Acestea îi permit să ne ofere momente extrem de intense, precum şi personaje de o rară profunzime, precum Susanne, simbol al împăcării.
În aceste parcursuri lungi se întretaie motive şi cerinţe, dezrădăcinare, compasiune, schimbarea patriei şi imposibilitatea de a găsi o alta…Regizorului Akin, unul dintre cele mai interesante nume ale cinemaului european inter-etnic, nu-i este teamă să acumuleze teme şi întrebări. Intenţia sa este de a ne face să ne pierdem, dezorientaţi, la capătul puterilor, în acest labirint de locuri şi personaje, de nefericire şi de speranţă, în lumea lui, care este lumea noastră. Regia solidă şi matură, materialul cald, de inimă proaspăt extrasă, aminteşte de melodramele intime ale lui Fassbinder, într-un stil narativ circular apropiat de cursele demente ale tânărului Godard sau de caruselurile absurde ale lui Tarantino.

Dincolo de moarte, dincolo de angoasele singurătăţii, o mamă îşi va regăsi fiica, un fiu se va reântâlni cu tatăl său. Şi totul se va întâmpla în liniştea unei aşteptări pline de promisiuni, împacată şi tăcută.
Giulia Ghica Dobre

catherine breillat and co.

Cronici Salata de filme - diverse
Catherine Breillat: Legături primejdioaseGiulia Ghica Dobre,din OMAGIU Ianuarie 2008.

Revista Playboy a apărut în 1953, şi o dată cu ea pornografia contemporană. De atunci, acest comerţ cu fantasme sexuale a invadat media. Sânii, fesele, gurile se vând bine. "X"-ul a devenit ceva banal. Rocco Siffredi face reclamă la haine. Imaginarul pornografic face deja parte din referinţele noastre culturale.De câţiva ani acest domeniu exclusiv masculin a fost preluat de câteva femei, mai cu seamă franţuzoaice, dar şi multe japoneze, cu mare success la public: regizoarea Catherine Breillat sau scriitoarele Catherine Millet şi Virginie Despentes, care flirtează mai mult sau mai puţin cu pornografia şi care vorbesc deschis despre sex. Toate societăţile de până acum au produs imagini ale sexualităţii. Nobile sau triviale, mai ascunse sau mai zgomotoase. Întrebarea esenţială, însă, în abordarea acestor imagini, este cum definim eroticul, şi cum pornograficul?Cu ocazia filmului său Romance, scandaloasa regizoare Catherine Breillat enunţa că cele 3 condiţii care fac ca un film să fie etichetat drept "x" sunt: coitul, ejacularea şi felaţia. Dorinţa, de-acum, nu mai este nici sacră, nici secretă. Fără febrilitate şi fără mister intrăm într-o epocă în care sexul nu mai este de calitate. Breillat, însă, încearcă să clădească poveşti despre sexualitatea profundă, despre mecanismul dorinţei, despre jocul de putere în cuplu, în întâlnirile sexuale. Fiecare film al său ridică polemici, agasează, sau din contră, pasionează, fascinează.În plină perioadă de cenzură guvernamentală în Franţa, controversata Catherine Breillat îşi scotea cel de-al 10-lea film: Anatomie de l'enfer, acum 4 ani. Îl regăsim acolo pe starul porno Rocco Siffredi în rolul unui frumos armăsar cu veleităţi intelectuale. O are alături pe picturala şi tulburătoarea Amira Casar, ale cărei rotunjimi atent filmate evocă pânza Maia goală de Goya. Catherine Breillat filmează sexul în gros-plan precum a pictat Gustave Courbet L'origine du monde. Întrucât în acest film este vorba despre pictură şi despre religie, despre sacralitatea femeii. Este o piesă camerală, în care o femeie plăteşte un bărbat pentru a o privi acolo unde nu este de privit...În nebunia ei, Breillat calcă pe firul subţire care delimitează trivialul de sacru. Uneori se împiedică: scena în care Rocco suge cu nesaţ din tamponul intim plin de sânge menstrual al doamnei este expiatorie! Însă regizoarea îşi continuă căutările cu încăpăţânare către adevarul ultim.De la Romance la Anatomie de l'enfer, operele acestei franţuzoaice au fost întotdeauna definite prin adjective sulfuroase. O aură roşie, arzândă, o înconjoară, precum flăcările Infernului etern. Catherine Breillat şi-a publicat primul roman la 17 ani, imediat interzis cititorilor sub 18. Mai scrie câteva cărţi, joacă în Ultimo Tango a Parigi / Ultimul Tango la Paris, iar în 1980 scoate primul film, încă interzis pe marile ecrane şi tolerat doar în sălile speciale... Toate filmele ei au reluat apoi aceeaşi idei, un soi de Frumoasa şi Bestia. Iubirea ne face frumoşi, şi nu contrariul.Pentru Breillat nu sexul, sau practicile sexuale degradante definesc cine suntem. Revoltătoarea confuzie a lumii moderne este de a crede că sexul precede şi defineşte o fiinţă. Când în realitate nu este decât ceva extrem de banal. Sexul este o afacere pe care o propui cuiva. Apoi trebuie doar să-ţi asumi acest lucru, să cauţi mereu lucruri care nu s-au mai făcut. Eşecul, în viziunea lui Breillat, nu este de a nu reuşi să termini această întreprindere, ci de a nu începe niciodată.Femeile lui Breillat au 1000 de feţe. Lumea masculină este una simplă, definită mereu în alb şi negru. O lume tranşată şi tranşantă, precum religia, o lume masculină şi virilă, împărţită între bine şi rău. Însă adevărata lume pe care Breillat doreşte să o ilustreze în flmele ei este confruntarea celor două extreme care aparent nu se întâlnesc niciodată.De exemplu, dorinţa de a fi pângărită, cu dorinţa de puritate. În 36 Fillette, Lili, 15 ani, este în vacanţă cu părinţii la Biarritz. Flirtează intens cu un playboy de 40 de ani. Între ei se ţese o relaţie ambiguă, care balansează între seducţie, provocare şi refuz. Pentru Lili această perioadă este o traversare obligatorie a acelui no man's land care este adolescenţa, viaţa la 14 ani, o perioadă incertă în care femeia doreşte să îşi părăsească corpul de fetiţă, însă nu reuşeşte. Singura scăpare din sinistrul campingului în care trebuie să-şi petreacă vacanţa este pentru Lili flirtul continuu, din discotecă în discotecă.După aproape 18 ani de când a ieşit pe ecrane, 36 Fillette nu şi-a pierdut nimic din virulenţă, şi ne apare astăzi ca un precursor îndrăzneţ al libertăţii care domină astăzi cinematograful. Un film în care Breillat nu a ezitat să elibereze şi limbajul, mergând către o îndrăzneală crudă şi sănătoasă şi asumându-şi riscul de a fi criticată de intelectualii epocii. Chiar şi astăzi filmul este interzis sub 14 ani, pe motivul că flirtează cu tabuul relaţiilor de tipul celei dintre o fetiţă de 14 ani şi un bărbat de 40. Filmând însă cu fineţea ei de scriitoare, Breillat ne face, în film, să înţelegem îndoielile şi zbuciumul fetiţei speriate şi excitate de ideea de a-şi pierde virginitatea. Ascunsă în spatele hainelor ei negre şi largi precum în spatele unei armuri, Lili se zbate mai cu seamă împotriva ei însăşi.Încă din acest film Breillat utilizează o imagine onirică ce va reveni în toate filmele ulterioare, şi anume aceea a femeii tăiate în două, divizată între sex şi sentimente. Aici fetiţa spune da cu corpul, şi nu cu capul... Şi cvadragenarul îşi arată, dincolo de iniţierea foarte brutală în sex, propriile probleme, şi îşi mărturiseşte neîncetat atracţia maladivă pentru această prospeţime.În Romance, simţim imediat că povestea este un soi de accesoriu. Filmul povesteşte ceva foarte profund, şi anume nu povesteşte nimic. Este povestea lui Marie, o învăţătoare, care îl întâlneşte pe Paul, care o iubeşte dar nu o "consumă" fizic, pentru ca apoi ea să întâlnească un alt bărbat care o iubeşte şi se şi culcă cu ea. Dincolo de limita pudorii obişnuite în relaţiile sexuale...În 2007, la Cannes, Breillat a debarcat în competiţie cu primul ei film de epocă: Une Vieille maîtresse. Precum în filmele precedente, sexul mai mult se spune, decât se face. Verbul este adevăratul motor al dorinţei, şi în acelaşi timp este obiectul analizei neîntrerupte. Este o adaptare după un roman al lui Barbey d'Aurevilly, pe care Breillat îl citeşte fără ironie sau distanţă, ci în perfect acord cu viziunea acestui scriitor. Este uniunea ideală între această rebelă a secolului al XXI-lea şi dandy-ul secolului al XIX-lea.Breillat meditează aici la prăpastia sentimentelor care uneşte, dar şi separă bărbaţii şi femeile. Libertinul Ryno de Marigny trebuie să se căsătorească cu delicata Hermangarde, o frumoasă şi respectabilă aristocrată. Însă Marigny trăieşte de zece ani sub şarmul demonic al unei italience (Asia Argento), o pasiune pe care nimic nu o poate calma. Super-excitarea personajelor nu ne este aici transmisă prin intermediul unor trupuri goale sau prin agresivitatea verbală. Breillat a ales mai degrabă calea temperării. Cu doar câteva excese, la limita oniricului, precum scenele cu Marigny şi italianca făcând dragoste în deşert, lângă un mare foc pe care arde un copil ieşit din uniunea lor... Mijloacele care predomină sunt aici căutarea momentelor cheie şi prelungirea lor.Următorul ei film, abia terminat, poartă titlul Bad Love. O poveste din mediul cinematografic care se termină dur ca un upercut. Vivian Parker (Naomi Campbell), este un star - sublimă şi inaccesibilă. După o scurtă întâlnire cu un cinefil fără bani, în urma căreia fac schimb de numere de telefon, acesta face o obsesie pentru ea şi o sună neîncetat. Catherine Breillat încearcă aici să respecte psihologia masculină şi pe cea feminină, pline de explicaţii, poveşti, exorcizări, trecând de la un personaj la altul. Povestea unei pasiuni care duce la demenţă. Un soi de metaforă a luptei de clasă, a bizarului război între bărbat şi femeie, pe fondul diferenţelor culturale (el este foarte ataşat de cultura lui chineză şi de cultură în general, ea este sărmana fată bogată şi capricioasă). Un film despre iubire şi sex sub toate formele, acele forme care determină o femeie să se supună unui bărbat, şi pe un barbat să se supună unei femei. Sulfuros, crud şi îndrăzneţ, filmul este arareori tandru.Dorinţa acestei cineaste este de a filma Frumuseţea. Frumuseţea corpurilor, a feţelor, a cinematografului.De-aceea, ea înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt ca pe un ritual, ca pe un act sacru.Lucrurile capătă în filmele ei o rezonanţă bizară, suspendată în afara timpului. Fără metafizică, ci doar cu căutarea unei permanenţe, a unei transcendenţe a emoţiilor care unesc cele două sexe. Prin acest gest Breillat rămâne pe teritoriul cinematografului, şi se îndepărtează de simplele tablouri vii sau de bucăţile pornografice de teatru filmat. Un teritoriu împânzit de îndoieli şi de întrebări, unde Breillat nu ne închide nici-o uşă, ci ne lasă deschisă căutarea.

asculta, citeste, vezi, gandeste.....

Asculta:
« Quaristice », AUTECHRE.
Pionierii muzicii electro engleze ies din austeritate şi realizează o atmosferă nostalgică retrofuturistică.
Douăzeci de piese cu beat minimal, epice şi contrastante, uneori melancolice, adesea abrazive, ce compun un straniu blues electronic şi abstract, cu mici voci camuflate. Cu eleganţă şi reţinere cei doi londonezi demonstrează că muzica bună se face numai cu cea mai profundă pasiune.

“Dig, Lazarus, Dig!!!”, Nick Cave.
Nick Cave revine la originile muzicii sale cu sulf şi păcate întunecate, cu transpiraţie şi sex morbid, cu un disc de rock pur. Teluric şi febril, tensionat, fizic, de un lirism torturat, cu chitări virile. Rockerul vorbeşte despre haosul lumii, despre Isus care este o femeie venită de pe lună, despre fantome care dansează lugubru pe liniile de înaltă tensiune. Un blitzkrieg de cuvinte şi de sunete !


Citeşte

“Poveşti de dragoste la prima vedere”, de
Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, etc.

Cinci poveşti de dragoste la prima vedere, intre parfum de crini regali si miros de terebentină. Poveşti cu ceva „ascuns”, o carte rară.

„Legea lui Murphy”, de Arthur Bloch.
Puţine cărţi au ştiut să surprindă mai bine absurdul cotidian, dereglările de care avem parte zilnic, paşii greşiţi pe care-i facem fiindcă aşa ne e scris. Legile enunţate aici sunt un fel de teoretizare parodică a pesimismului.

« Copilul lui Noe », de Eric Emmanuel Schmitt.

Micuţul Joseph se numără printre copiii care, în 1942 în plin război, trebuie să se ascundă, să uite, să-şi anuleze identitatea, amintirile, familia. O poveste despre încercările tragice la care îi supune Istoria pe oameni.

„ Clubul Patrioţilor”, de Christopher Reich
Un thriller de mîna întîi: Thomas Bolden a crescut în orfelinate, dar este un luptător. Reuşeşte să uite trecutul, termină o facultate, face carieră pe Wall Street, are bani şi dragoste. Apoi, în douăsprezece ore, viaţa lui sublimă se prăbuşeşte. O cursă cu obstacole în care un om obişnuit devine fără să vrea erou.



Vezi:

DVD
GIA
Povestea scurtei ascensiuni a Giei Caragi (Angelina Jolie), fotomodelul care a dominat lumea modei la sfîrșitul anilor 1970. Frumusețea ei covîrșitoare şi nonconformismul i-au rămas neegalate, dincolo de moartea în mizerie datorată narcomaniei.

DVD
Despărţirea/Breaking up
Un cuplu nestatornic într-o comedie romantică scrisă de cîștigătorul premiului Pulitzer, Michael Cristofer. Între plăcere și suferință, satisfacție și frustare, celor doi le e greu să rămînă împreună, dar şi imposibil să se despartă.

Pe ecrane
Cealaltă Boleyn
Sportul preferat al regelui Henric al VIII-lea a fost vînătoarea surorilor Boleyn. Plin de testosteron, ambiţios, revoluţionarul monarh a rămas în istorie drept cel care a instaurat în 1500 religia Anglicană şi a avut şase neveste(decapitate, încarcerate, judecate). Figură fascinantă, monarhul este prezentat cu talent şi cu mijloace cinematografice de clasă. Un trio extraordinar de actori (Eric Bana, Scarlett Johansson şi Natalie Portman), un film plin de pasiuni intense şi perverse, politice şi carnale.

Cavalerul negru
Un om singur în noapte încearcă să schimbe lucrurile în Gotham City. Dar, uneori, protejînd oraşul de monştri, poţi fi la rîndul tău considerat unul dintre ei. Acum un psihopat cu faţa desfigurată şi supranumele de Jocker îngenunchează prin teroare întregul oraş. Al şaselea film din seria Batman ni-l aduce din nou pe Christian Bale în costumul miliardarului solitar şi justiţiar, faţă în fatţă cu Heath Ledger, dispărut prematur acum cîteva luni. Însă tehnolgia digitală l-a făcut să suprevieţuiască pe ecran, cu o ultimă interpretare excepţională.

transylvania rulz

...T rulz din toate punctele de vedere..e verde si se vede de pe toate planetele inmarmurite, e galbena de miere, e plina de femeiusti cosmetizate,lungi si galese, cu program strict, mamoase, cu pantalonashi dintre cei mai scurti si picioare netraite inca... sibiul si aradul si barbatii care nu exista,wolswagenurile,audiurile si daciile eterne...aradul e palid si verde, melanholic, bolnav, cu intalnirea celor 15 ani petrecuti din vremurile unor pasiuni mortale...trist...si totusi in momentele diurne vivace si Aradul, depinde de pe unde il cuprinzi...cu limba lui alta, cu ritmul transilvan care mocneste...descoperirea deceniului, o Transylvanie milenara care sta foarte bine in picioare, unde m-am bronzat mai abitir decat pe malurile cosmopolite din Sudul european.......

xinovrisi, pelion pe dreapta

...viespi cat oul de rata, rate transparente, drumuri sinuoase in laterita africana, inguste, prapastii vorace, manastiri absconse si iluzorii pe ploi de iunie, boschetii arsi vara trecuta, acum duduind a viata, marea in toate spasmele de bleu, mustele semi-albine de bronz si albastru, coropisnite, tantari, paianjeni rosii demoniaci, plasa de la geam crispata de un brici dusman, grill sambata seara in curtea camaradereasca cu 4 limbi vulcanice, vinul sec de creta ori de la boutouniari, sa mancam "la baba" zicea iggie, piazzetta argalastiului alba, sarbatoreasca, cu clarinetul folk cu extractie rapida de lacrmi extreme....XINOVRISI a fost din nou, pentru a treia oara...salteaua e aceeasi, plaja KOMOS tot robinsoniana, intre innotul familial si preumblarile lui Iggie intre cd playerul de barry white si cel de rihanna (doua roci albe imense care margineau plaja diametral opus)...curentul de dupa-amiaza ne trantea hartia si plasticul marilor neumblate in cea mai draga dintre lumi, pana cand refluxul de 5 pm stergea mizeriile ca pe-o amintire anulata...la anul, poate, mai mult cement, la club med.........

vara la salonik

...salonik, iunie 2008, hotel metropolis, 23 sygrou street, pe deal.

cladire burgheza de pe la 1920, un modernism tipic de estul europei...camere inalte, stramte, pat larg, draperii opace, salteaua tare...

somnul a fost total si luung. dupa drumulluuuung si sinuos cu noul W rosu aprins....

pana in zori totusi m-am trezit de zeci de ori cu curiozitatea aprinsa a calatorului, incantata de descoperirile ce urmau in ziua, zilele urmatoare...

ce bine e sa lasi prima parte a diminetii sa treaca pe langa tine molcoma, sa nu te misti, sa nici nu deschizi macar ochii, sa te limitezi doar la a asculta cum zgomotele orasului acela strain cresc, cum tocurile se mutiplica pe asfaltul de jos, pe cand tu ramai un spectator protejat, simplu si exclusiv martor, neparticipant, tu cel ce nu esti obligat, acum si aici, sa iei parte la NIMIC mai mult decat la ceea ce iti doresti...dar toate acestea mai tarziu...incet, inceeeeeeeet.........

pana atunci deschizi totusi ochii si masori plafonul inalt din acei ani '20 pre cand si noi, si ei, traiam cu aceeasi eleganta balcanica....

zile de mai

zile de transpiratie, de quiches si de fructe, ananas la tona si noi galerii deschise in dreapta si-n stanga, amice si amici care mai de care mai indepartati care-mi reviziteaza sofa-ua, un nou vaccin la iggie, festivaluri de departe catre mai aproape, etc........dar peste toate si mai presus bucuria si infiorarea colorata a calatoriei magice ce sta sa vina.........

snoop dogg is back in town

“EGO TRIPPIN”- SNOOP DOGG

Ultimul album al maestrului dezmăţului este mai puţin lubric, dar nu chiar cuminte. Snoop este aici în formă maximă, pe un disc care se vrea un omagiu locurilor sale preferate din California. Sensual Seduction este o bucată neo-romantică de geniu şi deschide excelent albumul acesta jumătate matur, jumătate gangsta. Părţile disco-soul se alătură celor de funk sau de dans. Ego Trippin se ascultă într-un Range Rover cu bord de lemn de nuc, în drum de la birou, înainte să-ţi inviţi secretara într-un motel de pe autostradă.

MY BLUEBERRY NIGHTS, de Wong kar Wai.

Munţi de gelatină, îngheţată lichidă, un peisaj de altă planetă. Filmul începe de la un enorm desert cu afine şi conţine personaje puţine, spaţii închise, situaţii care se repetă în spirală. Debutanta de lux Nora Jones, vulnerabilă şi convingătoare, revine adesea în cafeneaua în care Jude Law este chelner, şi mănîncă aceaşi plăcintă cu afine, în aşteptarea unui iubit pierdut. Apoi pleacă într-o călătorie americană în care întîlneşte personaje la fel de bizare şi de pierdute ca ea. Un film ca un videoclip stilat, rarefiat şi seducator.

warhol and basquait, blind me!

melanholii balcanice

...april e pe finitelea, se vede vara de foarte aproape, si, in loc sa ma bucur expiatoriu, ma bosumflu zilnic...in fiecare zi mai mult...bizara miscarea asta sufleteasca catre mai inauntru, in loc de-a merge catre mai in-afara, pe masura temperaturilor externe...vorbesc mai mult cu mine-insami, vorbesc infim cu ceilalti, apropiatii din ce in ce mai rari...si totusi, cred ca nu m-am schimbat...in forurile interioare...ma simt aceeasi fata de 19 ani de la partyul meu aniversar cu must si prajituri de casa...ultimul mare pe care l-am oferit aici, la etajul noua...acum e clar ca observ de mii d ori mai mult, mai intens, mai vast, mai oblic, mai profund...e de bine? e de rau?cum am crescut in toti anii astia? catre ce? catre CINE? si iata cum imi e de greu cand, intalnind noi personaje prin cartierele vietii, nu ma pot povesti pe mine in trei cuvinte...cum as putea? caci CINE SUNT EU? cineva care a invatat sa gateasca vreo 30 de retete si alte o mie de imporoizatii, care a citit vreo 2457865 de carti si alte improvizatii, a vizionat si disecat vreo 10000 de filme, improvizand adesea, a produs doi barbati pe lumea asta dintre care unul valabil, a cunoscut hauri si personaje in toate culorile imaginabile, s-a preumblat si a dialogat prin cateva limbi, maniere, continente..........dar asta nu e nici pe departe de-ajuns pentru a ma povesti pe MINE.........ce greu e sa ajungi la lume!