miercuri, 30 iulie 2008

fatih akin is in town




La graniţele Paradisului lui Fatih Akin
Ce este moartea, dacă nu cealaltă parte a vieţii? Definitivă şi crudă ca orice distanţă, ea separă pentru totdeauna corpurile şi inimile. “Dincolo”, sau mai bine zis “pe cealaltă parte”, pe cea care lispeşte inimilor lor, încearcă să ajungă bărbaţii şi femeile acestei povestiri care străbate ţări şi limbi îndepărtate. Fiecare e separat de celălalt, într-o lungă aşteptare, în acest film al singurătăţilor care mustesc de dorinţă şi de dor. Şi adesea distanţa fizică, imposibilitatea de a-l simţi pe celălalt şi de a fi simţit la rândul său, poate să semene a moarte…Francezii nu spun degeaba că “partir, c’est mourir un peu”…
Astfel a trăit şi trăieşte Ali, emigrat în Germania. După ani de închisoare îşi pierde şi fiul, sau ultima legătură cu el… Astfel trăieşte şi mama lui Lotte, Susanne (o reţinută şi excelentă Hanna Schygulla).
Fatih Akin este un veritabil artist Turc modern, simbol al unei Turcii divizate între continente şi constransă să se confrunte cu Europa. Poveştile intercalate între Germania şi Turcia urmăresc parcursul paralel al lui Nejat, profesor turc de germană, care soseşte la Istambul pentru a căuta o femeie pe care nu o cunoaşte, şi a lui Ayten, activistă într-un grup de tineri rebeli, care fuge în Germania spre a nu fi arestată.
În interiorul acestor poveşti regizorul Akin injectează elemente existenţialiste (hazardul destinului, rădăcinile culturale, raporturile între generaţii) şi reflecţii politice (legăturile între Turcia şi Europa, integrarea, lupta armată, valurile de rebeliuni din anii ’60).
Chiar dacă modelul scenariului încrucişat gen “Babel” transmite uneori o anume răceală complezentă şi mecanică, Akin nu-şi pierde aici calităţile care l-au făcut notoriu, anume onestitatea intelectuală şi pasionalitatea sinceră, empatia.
Acestea îi permit să ne ofere momente extrem de intense, precum şi personaje de o rară profunzime, precum Susanne, simbol al împăcării.
În aceste parcursuri lungi se întretaie motive şi cerinţe, dezrădăcinare, compasiune, schimbarea patriei şi imposibilitatea de a găsi o alta…Regizorului Akin, unul dintre cele mai interesante nume ale cinemaului european inter-etnic, nu-i este teamă să acumuleze teme şi întrebări. Intenţia sa este de a ne face să ne pierdem, dezorientaţi, la capătul puterilor, în acest labirint de locuri şi personaje, de nefericire şi de speranţă, în lumea lui, care este lumea noastră. Regia solidă şi matură, materialul cald, de inimă proaspăt extrasă, aminteşte de melodramele intime ale lui Fassbinder, într-un stil narativ circular apropiat de cursele demente ale tânărului Godard sau de caruselurile absurde ale lui Tarantino.

Dincolo de moarte, dincolo de angoasele singurătăţii, o mamă îşi va regăsi fiica, un fiu se va reântâlni cu tatăl său. Şi totul se va întâmpla în liniştea unei aşteptări pline de promisiuni, împacată şi tăcută.
Giulia Ghica Dobre

sâmbătă, 19 iulie 2008

catherine breillat and co.

Cronici Salata de filme - diverse
Catherine Breillat: Legături primejdioaseGiulia Ghica Dobre,din OMAGIU Ianuarie 2008.
Revista Playboy a apărut în 1953, şi o dată cu ea pornografia contemporană. De atunci, acest comerţ cu fantasme sexuale a invadat media. Sânii, fesele, gurile se vând bine. "X"-ul a devenit ceva banal. Rocco Siffredi face reclamă la haine. Imaginarul pornografic face deja parte din referinţele noastre culturale.De câţiva ani acest domeniu exclusiv masculin a fost preluat de câteva femei, mai cu seamă franţuzoaice, dar şi multe japoneze, cu mare success la public: regizoarea Catherine Breillat sau scriitoarele Catherine Millet şi Virginie Despentes, care flirtează mai mult sau mai puţin cu pornografia şi care vorbesc deschis despre sex. Toate societăţile de până acum au produs imagini ale sexualităţii. Nobile sau triviale, mai ascunse sau mai zgomotoase. Întrebarea esenţială, însă, în abordarea acestor imagini, este cum definim eroticul, şi cum pornograficul?Cu ocazia filmului său Romance, scandaloasa regizoare Catherine Breillat enunţa că cele 3 condiţii care fac ca un film să fie etichetat drept "x" sunt: coitul, ejacularea şi felaţia. Dorinţa, de-acum, nu mai este nici sacră, nici secretă. Fără febrilitate şi fără mister intrăm într-o epocă în care sexul nu mai este de calitate. Breillat, însă, încearcă să clădească poveşti despre sexualitatea profundă, despre mecanismul dorinţei, despre jocul de putere în cuplu, în întâlnirile sexuale. Fiecare film al său ridică polemici, agasează, sau din contră, pasionează, fascinează.În plină perioadă de cenzură guvernamentală în Franţa, controversata Catherine Breillat îşi scotea cel de-al 10-lea film: Anatomie de l'enfer, acum 4 ani. Îl regăsim acolo pe starul porno Rocco Siffredi în rolul unui frumos armăsar cu veleităţi intelectuale. O are alături pe picturala şi tulburătoarea Amira Casar, ale cărei rotunjimi atent filmate evocă pânza Maia goală de Goya. Catherine Breillat filmează sexul în gros-plan precum a pictat Gustave Courbet L'origine du monde. Întrucât în acest film este vorba despre pictură şi despre religie, despre sacralitatea femeii. Este o piesă camerală, în care o femeie plăteşte un bărbat pentru a o privi acolo unde nu este de privit...În nebunia ei, Breillat calcă pe firul subţire care delimitează trivialul de sacru. Uneori se împiedică: scena în care Rocco suge cu nesaţ din tamponul intim plin de sânge menstrual al doamnei este expiatorie! Însă regizoarea îşi continuă căutările cu încăpăţânare către adevarul ultim.De la Romance la Anatomie de l'enfer, operele acestei franţuzoaice au fost întotdeauna definite prin adjective sulfuroase. O aură roşie, arzândă, o înconjoară, precum flăcările Infernului etern. Catherine Breillat şi-a publicat primul roman la 17 ani, imediat interzis cititorilor sub 18. Mai scrie câteva cărţi, joacă în Ultimo Tango a Parigi / Ultimul Tango la Paris, iar în 1980 scoate primul film, încă interzis pe marile ecrane şi tolerat doar în sălile speciale... Toate filmele ei au reluat apoi aceeaşi idei, un soi de Frumoasa şi Bestia. Iubirea ne face frumoşi, şi nu contrariul.Pentru Breillat nu sexul, sau practicile sexuale degradante definesc cine suntem. Revoltătoarea confuzie a lumii moderne este de a crede că sexul precede şi defineşte o fiinţă. Când în realitate nu este decât ceva extrem de banal. Sexul este o afacere pe care o propui cuiva. Apoi trebuie doar să-ţi asumi acest lucru, să cauţi mereu lucruri care nu s-au mai făcut. Eşecul, în viziunea lui Breillat, nu este de a nu reuşi să termini această întreprindere, ci de a nu începe niciodată.Femeile lui Breillat au 1000 de feţe. Lumea masculină este una simplă, definită mereu în alb şi negru. O lume tranşată şi tranşantă, precum religia, o lume masculină şi virilă, împărţită între bine şi rău. Însă adevărata lume pe care Breillat doreşte să o ilustreze în flmele ei este confruntarea celor două extreme care aparent nu se întâlnesc niciodată.De exemplu, dorinţa de a fi pângărită, cu dorinţa de puritate. În 36 Fillette, Lili, 15 ani, este în vacanţă cu părinţii la Biarritz. Flirtează intens cu un playboy de 40 de ani. Între ei se ţese o relaţie ambiguă, care balansează între seducţie, provocare şi refuz. Pentru Lili această perioadă este o traversare obligatorie a acelui no man's land care este adolescenţa, viaţa la 14 ani, o perioadă incertă în care femeia doreşte să îşi părăsească corpul de fetiţă, însă nu reuşeşte. Singura scăpare din sinistrul campingului în care trebuie să-şi petreacă vacanţa este pentru Lili flirtul continuu, din discotecă în discotecă.După aproape 18 ani de când a ieşit pe ecrane, 36 Fillette nu şi-a pierdut nimic din virulenţă, şi ne apare astăzi ca un precursor îndrăzneţ al libertăţii care domină astăzi cinematograful. Un film în care Breillat nu a ezitat să elibereze şi limbajul, mergând către o îndrăzneală crudă şi sănătoasă şi asumându-şi riscul de a fi criticată de intelectualii epocii. Chiar şi astăzi filmul este interzis sub 14 ani, pe motivul că flirtează cu tabuul relaţiilor de tipul celei dintre o fetiţă de 14 ani şi un bărbat de 40. Filmând însă cu fineţea ei de scriitoare, Breillat ne face, în film, să înţelegem îndoielile şi zbuciumul fetiţei speriate şi excitate de ideea de a-şi pierde virginitatea. Ascunsă în spatele hainelor ei negre şi largi precum în spatele unei armuri, Lili se zbate mai cu seamă împotriva ei însăşi.Încă din acest film Breillat utilizează o imagine onirică ce va reveni în toate filmele ulterioare, şi anume aceea a femeii tăiate în două, divizată între sex şi sentimente. Aici fetiţa spune da cu corpul, şi nu cu capul... Şi cvadragenarul îşi arată, dincolo de iniţierea foarte brutală în sex, propriile probleme, şi îşi mărturiseşte neîncetat atracţia maladivă pentru această prospeţime.În Romance, simţim imediat că povestea este un soi de accesoriu. Filmul povesteşte ceva foarte profund, şi anume nu povesteşte nimic. Este povestea lui Marie, o învăţătoare, care îl întâlneşte pe Paul, care o iubeşte dar nu o "consumă" fizic, pentru ca apoi ea să întâlnească un alt bărbat care o iubeşte şi se şi culcă cu ea. Dincolo de limita pudorii obişnuite în relaţiile sexuale...În 2007, la Cannes, Breillat a debarcat în competiţie cu primul ei film de epocă: Une Vieille maîtresse. Precum în filmele precedente, sexul mai mult se spune, decât se face. Verbul este adevăratul motor al dorinţei, şi în acelaşi timp este obiectul analizei neîntrerupte. Este o adaptare după un roman al lui Barbey d'Aurevilly, pe care Breillat îl citeşte fără ironie sau distanţă, ci în perfect acord cu viziunea acestui scriitor. Este uniunea ideală între această rebelă a secolului al XXI-lea şi dandy-ul secolului al XIX-lea.Breillat meditează aici la prăpastia sentimentelor care uneşte, dar şi separă bărbaţii şi femeile. Libertinul Ryno de Marigny trebuie să se căsătorească cu delicata Hermangarde, o frumoasă şi respectabilă aristocrată. Însă Marigny trăieşte de zece ani sub şarmul demonic al unei italience (Asia Argento), o pasiune pe care nimic nu o poate calma. Super-excitarea personajelor nu ne este aici transmisă prin intermediul unor trupuri goale sau prin agresivitatea verbală. Breillat a ales mai degrabă calea temperării. Cu doar câteva excese, la limita oniricului, precum scenele cu Marigny şi italianca făcând dragoste în deşert, lângă un mare foc pe care arde un copil ieşit din uniunea lor... Mijloacele care predomină sunt aici căutarea momentelor cheie şi prelungirea lor.Următorul ei film, abia terminat, poartă titlul Bad Love. O poveste din mediul cinematografic care se termină dur ca un upercut. Vivian Parker (Naomi Campbell), este un star - sublimă şi inaccesibilă. După o scurtă întâlnire cu un cinefil fără bani, în urma căreia fac schimb de numere de telefon, acesta face o obsesie pentru ea şi o sună neîncetat. Catherine Breillat încearcă aici să respecte psihologia masculină şi pe cea feminină, pline de explicaţii, poveşti, exorcizări, trecând de la un personaj la altul. Povestea unei pasiuni care duce la demenţă. Un soi de metaforă a luptei de clasă, a bizarului război între bărbat şi femeie, pe fondul diferenţelor culturale (el este foarte ataşat de cultura lui chineză şi de cultură în general, ea este sărmana fată bogată şi capricioasă). Un film despre iubire şi sex sub toate formele, acele forme care determină o femeie să se supună unui bărbat, şi pe un barbat să se supună unei femei. Sulfuros, crud şi îndrăzneţ, filmul este arareori tandru.Dorinţa acestei cineaste este de a filma Frumuseţea. Frumuseţea corpurilor, a feţelor, a cinematografului.De-aceea, ea înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt ca pe un ritual, ca pe un act sacru.Lucrurile capătă în filmele ei o rezonanţă bizară, suspendată în afara timpului. Fără metafizică, ci doar cu căutarea unei permanenţe, a unei transcendenţe a emoţiilor care unesc cele două sexe. Prin acest gest Breillat rămâne pe teritoriul cinematografului, şi se îndepărtează de simplele tablouri vii sau de bucăţile pornografice de teatru filmat. Un teritoriu împânzit de îndoieli şi de întrebări, unde Breillat nu ne închide nici-o uşă, ci ne lasă deschisă căutarea.

marți, 15 iulie 2008

asculta, citeste, vezi, gandeste.....







Asculta:
« Quaristice », AUTECHRE.
Pionierii muzicii electro engleze ies din austeritate şi realizează o atmosferă nostalgică retrofuturistică.
Douăzeci de piese cu beat minimal, epice şi contrastante, uneori melancolice, adesea abrazive, ce compun un straniu blues electronic şi abstract, cu mici voci camuflate. Cu eleganţă şi reţinere cei doi londonezi demonstrează că muzica bună se face numai cu cea mai profundă pasiune.

“Dig, Lazarus, Dig!!!”, Nick Cave.
Nick Cave revine la originile muzicii sale cu sulf şi păcate întunecate, cu transpiraţie şi sex morbid, cu un disc de rock pur. Teluric şi febril, tensionat, fizic, de un lirism torturat, cu chitări virile. Rockerul vorbeşte despre haosul lumii, despre Isus care este o femeie venită de pe lună, despre fantome care dansează lugubru pe liniile de înaltă tensiune. Un blitzkrieg de cuvinte şi de sunete !


Citeşte

“Poveşti de dragoste la prima vedere”, de
Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, etc.

Cinci poveşti de dragoste la prima vedere, intre parfum de crini regali si miros de terebentină. Poveşti cu ceva „ascuns”, o carte rară.

„Legea lui Murphy”, de Arthur Bloch.
Puţine cărţi au ştiut să surprindă mai bine absurdul cotidian, dereglările de care avem parte zilnic, paşii greşiţi pe care-i facem fiindcă aşa ne e scris. Legile enunţate aici sunt un fel de teoretizare parodică a pesimismului.

« Copilul lui Noe », de Eric Emmanuel Schmitt.

Micuţul Joseph se numără printre copiii care, în 1942 în plin război, trebuie să se ascundă, să uite, să-şi anuleze identitatea, amintirile, familia. O poveste despre încercările tragice la care îi supune Istoria pe oameni.

„ Clubul Patrioţilor”, de Christopher Reich
Un thriller de mîna întîi: Thomas Bolden a crescut în orfelinate, dar este un luptător. Reuşeşte să uite trecutul, termină o facultate, face carieră pe Wall Street, are bani şi dragoste. Apoi, în douăsprezece ore, viaţa lui sublimă se prăbuşeşte. O cursă cu obstacole în care un om obişnuit devine fără să vrea erou.



Vezi:

DVD
GIA
Povestea scurtei ascensiuni a Giei Caragi (Angelina Jolie), fotomodelul care a dominat lumea modei la sfîrșitul anilor 1970. Frumusețea ei covîrșitoare şi nonconformismul i-au rămas neegalate, dincolo de moartea în mizerie datorată narcomaniei.

DVD
Despărţirea/Breaking up
Un cuplu nestatornic într-o comedie romantică scrisă de cîștigătorul premiului Pulitzer, Michael Cristofer. Între plăcere și suferință, satisfacție și frustare, celor doi le e greu să rămînă împreună, dar şi imposibil să se despartă.

Pe ecrane
Cealaltă Boleyn
Sportul preferat al regelui Henric al VIII-lea a fost vînătoarea surorilor Boleyn. Plin de testosteron, ambiţios, revoluţionarul monarh a rămas în istorie drept cel care a instaurat în 1500 religia Anglicană şi a avut şase neveste(decapitate, încarcerate, judecate). Figură fascinantă, monarhul este prezentat cu talent şi cu mijloace cinematografice de clasă. Un trio extraordinar de actori (Eric Bana, Scarlett Johansson şi Natalie Portman), un film plin de pasiuni intense şi perverse, politice şi carnale.

Cavalerul negru
Un om singur în noapte încearcă să schimbe lucrurile în Gotham City. Dar, uneori, protejînd oraşul de monştri, poţi fi la rîndul tău considerat unul dintre ei. Acum un psihopat cu faţa desfigurată şi supranumele de Jocker îngenunchează prin teroare întregul oraş. Al şaselea film din seria Batman ni-l aduce din nou pe Christian Bale în costumul miliardarului solitar şi justiţiar, faţă în fatţă cu Heath Ledger, dispărut prematur acum cîteva luni. Însă tehnolgia digitală l-a făcut să suprevieţuiască pe ecran, cu o ultimă interpretare excepţională.


luni, 7 iulie 2008

transylvania rulz




...T rulz din toate punctele de vedere..e verde si se vede de pe toate planetele inmarmurite, e galbena de miere, e plina de femeiusti cosmetizate,lungi si galese, cu program strict, mamoase, cu pantalonashi dintre cei mai scurti si picioare netraite inca... sibiul si aradul si barbatii care nu exista,wolswagenurile,audiurile si daciile eterne...aradul e palid si verde, melanholic, bolnav, cu intalnirea celor 15 ani petrecuti din vremurile unor pasiuni mortale...trist...si totusi in momentele diurne vivace si Aradul, depinde de pe unde il cuprinzi...cu limba lui alta, cu ritmul transilvan care mocneste...descoperirea deceniului, o Transylvanie milenara care sta foarte bine in picioare, unde m-am bronzat mai abitir decat pe malurile cosmopolite din Sudul european.......