alexander the last, o noua voma americana cu pretentii

...Aseara pe mare oboseala, pe la orele 19h, am zis sa-i dau o sansa cinemaului american independent (asta era PREA independent), din care de-altfel acum un an descoperisem genialul film al lui BRian Pera : THE WAY I SEE THINGS...Festivalul de la Thessaloniki are mereu o sectioune magica de YOUNG AMERICANS unde descoperi, atent sa fii, si in priza, nestemate. Inaintea vizionarii a aparut un regizor new yorkez grasutzel (nu mai suport grashii, scuze ptr political uncorectness!!!!), si la un max de 23 de ani care pretentios a zis ca el nu lucreaza precum ei, toti ceilalti cineasti de cacao ai planetei, adica el nu urmeaza drumeagul anost al scenariului ante-shooting, ci prefera sa stranga intr-un cosy appartment in Soho cate 5-6-9-10 amici si actori si scenaristi si, dupa 6 luni de viata comuna (dar chiar COMUNA la sange!!!!!) sa scoata o opera! Deci povestea vine mancand, cum ar veni...Aici ideea principala a "plotului" (sa zicem ca exista unul) este dificultatea actorilor de a se obiectiva, de a intretine un cuplu "normal" in timp ce atatea si atatea tentatii, mai cu seama trupesti, li se arata in munca de zi cu zi.

Booooooooooooonnnnnn...doua superbe fete de 20 de ani sunt surori si ajung sa-si imparta admiratia si atentia unui armasar din tenneessee.....una este colega lui de scena, actrita, cealalata este sora fotografa...privirea, the look, looking at, being looked at....un film despre bariera atat de fina dintre arta si viata, dintre lumile pe care le cream si cele in care traim...

Din pacate ALEXANDER THE LAST este un compendium de clisee din filme independente, genul de film in care fiecare personaj este un actor sau un muzician sau orice gen de artist, si in care fiecare secventa este astfel incadrata incat ar trebui neaparat sa insemne CEVA, artistic vorbind. Genul de film nombrilist, care pare ca vorbeste mai mult artistilor pe care ii descrie, decat spectatorilor.

la stadiul a 5 minute de film cu camera focoasa pe scena de sex, si mai cu seama la un luuuuuuuuuuuuung close-up pe un cadru de bottula s s s s, am zis ca nu mai am nervi pentru astfel de exercitii infantile din care faceam cu duiumul in timpul facultatii; pe deasupra si pe teme usor cretinoide...

si astfel am parasit, dupa 52 de minute, primul film din viata mea........

mare dezordine, mare!.................