bamgkok de zece zile

Zece zile in SIAM, zece zile in Bangkok, pe Rangsit road, cu drumuri climatizate intre mega ultra extra malluri, slumuri din cartoane ori adormiti pe carucioare ruginite, temple mai vechi ori mai noi, piscina de dupa-amiaza, gy,ul pe fuga, yom tung supa cu galusti de shrimps, zambete, calm si politete, ko pum ka se spune multumesc pe "femeieste"...Bsangkokul ma lasa epuizata si calda, 38 C la umbra, ape si ape si ape...Verde, gris, culori.

siam a bord

...and OFF we go to the distant Bangkok, and all the lavish rest..........

catellan and his world

MAURIZIO CATTELAN, un comic subversiv

as published in REPUBLIK/february 2009

Cine este Maurizio Cattelan? Un artist de cacao. Zice el. Şi mai zice că are „ o faţă de spate”. Şi încă câteva referinţe despre munca lui: a fost până acum femeie de serviciu, poştaş, chelner, grădinar, donator de spermă. Cattelan este autodidact într-ale Artelor. Nu a urmat nici-o academie, a început mai multe universităţi, şi cel mai mult a investigat calea economiei. Plictisit şi de aceasta, umplut de gusturi macabre după o lungă perioadă ca agent de pompe funebre, a devenit ucenicul unor designeri importanţi de mobilă, precum Ettore Sottsass. Acolo şi-a format mâna de sculptor, şi şi-a încropit un catalog cu lucrări proprii pe care le-a trimis diverselor galerii. A debutat în Artele contemporane cu “sculptura” unui struţ cu capul adâncit în pământ, sau purtând un costum hilar cu capul lui Picasso deasupra…Fidel spiritului său lasciv şi negativist, în anii ’80 a creat fundaţia “Oblomov”, menită să apere artiştii leneşi de infracţiunea competitivităţii.
Acum nici nu pictează, nici nu sculptează. Toată lumea artelor însă vorbeşte despre el. Este artistul cel mai aclamat şi mai căutat. Cea mai faimoasă „instalaţie” a lui este Papa Paul al 2-lea din ceară, peste care s-a prăvălit un meteorit. Se numeşte”Bunica, acum”. La Palermo a instalat o uriaşă pancartă pe care scrie “Hollywood”, în maniera filmelor americane. Numai că în loc de Sunset Boulevard, dincolo de ea găsim groapa de gunoi a oraşului. Iar la Stckholm a instalat un Hitler îngenunchiat.
Reacţiile la ceea ce face Cattelan seamănă celor pe care le au locuitorii îngroziţi ai piesei lui Ionesco „Rinocerii”(1960): uimiţi şi infiorati la trecerile fulgurante ale mamiferului pe trotuarele lor. O zonă familiară a absurdului, care il reduce la normal. Un absurd pe care noi nu-l mai remarcăm, şi pe care Cattelan îl vede. În lucrarile lui animale împăiate sunt adesea plasate în situaţii care nu surprind imediat. Porumbeii din pavilionul Italiei de la o Bienală de la Veneţia, de exemplu, stau cocoţaţi pe operele lui Ettore Spaletti sau pe structuri metalice din plafon („Turiştii”, 2001), câini docili stau lângă un semineu („Good Boy”, 2003) sau par să doarmă pe un scaun, pe când ei defapt sunt morţi de-a bineelea, astfel precum o indică titlul lucrării: „Morto stecchito” (2007). Alte personaje sunt prezentate în contexte puţin probabile, dar nu imposibile, precum calul suspendat de tavan din lucrarea „The Ballad of Trotsky” (2006), sau ”If a Tree Falls in the Forest and There Is No One Around It, Does It Make a Sound?” (2002), care prezintă un măgar care poartă un televizor în spate.
În alte cazuri nu mai avem nici-o îndoială: nimeni nu a văzut încă o veveriţă care se sinucide cu un revolver precum în „Bidibidobidiboo”, decât poate în anumite desene animate precum „Screwy Squirrel” de Tex Avery. Înainte de acestea Cattelan pusese deja în scenă într-o galerie un măgar viu sub titlul de:”Warning! Enter at Your Own RISK…”(1998), ceea ce nu era mai puţin extravagant decât o sinucidere din regnul animal, dar era cel puţin ceva real. Cattelan a pornit deci de la faptele reale către cele probabile, şi a ajuns în zona absurdului, a acelui absurd al lui Ionesco. O zonă în care ne este imposibil să decidem intre normal şi imaginart, între existenţă reală şi ceea ce nu se poate nicicând întâmpla. Şi totuşi, precum în operele lui Cattelan, ceea ce e puţin probabil să se întâmple apare şi în situaţii ale cotidianului, care capătă proporţii de coşmar. Între timp autorul acestor puseuri de drame comice predă Istoria Artei şi Estetica la Facultatea de Belle Arte de la Mans şi la Paris 1, este critic de artă şi trăieşte plenar la Paris.
Jocul său preferat însă ţine de legendele din jurul operelor asa-zis „găsite”. A denunţat deja de câteva ori furtul unor „opere invizibile”, ori a lăsat adesea un bilet cu „revin imediat” pe uşa unei galerii goale. La Castello di Rivara s-a aruncat într-o zi pe un geam de la etaj coborând pe un cearceaf alb. Declarându-se într-o perioadă fără idei, altă dată a copiat perfect expoziţia unui alt artist şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a inaugurat propria expoziţie într-o galerie învecinată.
Am putea să credem, precum unii o fac, că prin ironie şi prin desacralizare Cattelan sfidează paternalismul şi autoritarismul societăţii. Pentru alţii el este un „asamblator” genial care, urmându-şi propriile intuiţii, îşi povesteşte propriile adevăruri. A expus deja la Museum of Modern Art din New York şi la Museum of Contemporary Art din Los Angeles, la Ludwig Museum din Koln şi la Museum of Contemporary Art din Chicago, cu expoziţii personale la Louvre şi de şase ori la Bienala de la Venezia. În 2001 îl obligă pe Emmanuel Perrotin, proprietarul galeriei sale pariziene, să se deghizeze timp de 5 săptămâni într-un uriaş iepure roz. Chiar şi după o ultimă recentă lucrare intitulată: “Now”, în care corpul lui Kennedy este strecurat într-un tub metalic, artistul continuă să susţină că cel mai indicat loc pentru a-şi expune lucrările sunt toaletele pentru doamne de la mallul din Padova, oraşul său natal.
Dar lui Maurizio Cattelan îi place cel mai mult să devină el-însuşi o operă de artă, când îşi sapă un mormânt, sau atunci când obligă Poliţia să-i facă 200 de portrete robot de wanted... Marele scandal a survenit însă o dată cu o instalaţie care prezintă trei copilaşi fantomatici în blugi şi tricouri, descălţaţi şi murdari de praf, cu ochii scoşi, prinşi în jurul unui copac comunal din Piazza XXIV Maggio la Milano. Provocarea i-a fost auzită şi a făcut să explodeze un întreg arsenal de acuze, în care cea mai păcătoasă intervenţie a fost tocmai a lui Catellan. Artistul a declarat doar că regretă că o operă despre violenţă a devenit un act violent în sine. Întrucât unii dintre cei provocaţi nu s-au limitat doar la proteste verbale, ci au trecut şi la fapte, încercând să distrugă instalaţia. Oameni ‚vigilenţi” care, pentru a evita să-şi pună întrebări esenţiale, încearcă să elimine cauza, opera de artă, să protesteze zghomotos. Astfel cum s-au văzut adeseori în decursul Istoriei Artelor. Acum pendulează între East Village, Paris şi Milano, prefera sa fie mai degraba curator decat creator, şi a creat scandaloasa revistă Permanent Food , alcatuită exclusiv din imagini furate din alte reviste…
De curând Louvre-ul i-a prezentat din nou ultimele intervenţii discrete şi provocatoare. Maurizio Cattelan a instalat lângă faţada Palatului o operă care reprezintă un adolescent cântând la baterie. Aşezat pe balustrada terasei Mollien, această fragilă siluetă poetică interpelează vizitatorii şi le semnalează că în muzeu se petrece ceva neobişnuit şi misterios...
Giulia Dobre

top ten filme giu 2008

De drum şi inimă seacă

top ten filme giu 2008/2009


1. De partea Cealaltă/ Auf Der Anderen Seite
2. Paranoid Park
3. Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
4. My Blueberry Nights.
5. Irina Palm
6. Fay Grim
7. Gangster American/American Gangster
8. Vulpea şi Copilul/ Le Renard et l’Enfant
9. Dispărută fără urmă/Gone Baby Gone
10. Persepolis.





1. Auf Der Anderen Seite/ De partea Cealalta
Regia: Fatih Akin;
Pentru performanţa scenariului şi a regiei de a clădi un film al singurătăţilor, într-o meditaţie despre public şi privat, despre căile sinuoase ale vieţii, despre momentul ACUM pe care îl putem atât de uşor rata, despre rădăcini şi despre integrare într-o altă cultură.


2. Paranoid park
Regia: Gus Van Sant.
Un film despre hazardul vieţii, despre indiferenţa cu care se poate provoca moartea unui necunoscut, despre un adolescent de 16 ani care nu este altceva decât un corp solitar dislocat într-un spaţiu-timp ireal, care urmează traiectorii variabile şi care se pierde…Un film catartic, un film despre creştere.

3. Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford
Regia: Andrew Dominik.
Pentru plastica şi ritmul lui, în care Jesse James este un soi de Crist însângerat şi păcătos, pregătit pentru martiriu. Un film imperfect şi fără speranţă, precum cântul funebru al unei epoci care dispare, un western melancolic şi sobru, lung, lent, static.


4. MY BLUEBERRY NIGHTS
Regia: Wong kar Wai.
Munţi de gelatină, îngheţată lichidă, un peisaj de pe altă planetă. Filmul începe de la un enorm desert cu afine şi conţine personaje puţine, spaţii închise, situaţii care se repetă în spirală. O călătorie americană cu personaje bizare şi pierdute. Un film ca un videoclip stilat, rarefiat şi seducător.


5. IRINA PALM
Regia: Sam Garbarski.
Pentru pudoarea şi rafinamentul în povestirea unei situaţii care ar putea părea vulgară, despre o femeie plină de compasiune, fără prejudecăţi. O comedie sofisticată, cu un ton vesel, cu un excelent personaj feminin plin de viaţă, care trăieşte din sentimente şi contradicţii, o comedie inteligentă şi gentilă care nu provoacă.


6. Fay Grim
Un film de Hal Hartley.
Pentru excelentul scenariu de spy-story în care personajele sunt mişcate precum piesele unui şah extra-planetar. Un film care flirtează cu misterul, în căutarea unui bărbat evocat, citat, iubit, detestat, căutat şi aproape găsit. Un cinema anti-spectaculos, străbătut de o fabuloasă sensibilitate literară.

7. Gangster American/American Gangster
Regia: Ridley Scott.
Un pachet seducător, ticsit de talent, captuşit cu mult suflet şi remixat funky. Un film care agresează cu cadre în care acul intră într-un braţ curat, cu răni supurînde, cu evidenţa grafică a catastrofei aduse de droguri. Un film despre tipii buni şi tipii răi, povestea clasică a unor pălării albe cu borul negru de la intersecţia dintre Harleem şi Eighth Avenue.

8. Vulpea şi Copilul/ Le Renard et l’Enfant
Regia: Luc Jacquet.
Poate cea mai cuprinzătoare definiţie a ceea ce înseamnă iubirea: a domestici o altă fiinţă. Câteva respiraţii, zbateri, fugi. O poveste simplă şi directă, clădită doar din emoţii şi din imagini extraordinare, cu două personaje, despre întâlnirile emoţionante pe care le avem, despre întâia mirare în descoperirea celuilalt, apoi despre aşteptările noastre, urmate de ceea ce credem că ne sunt victoriile. O poveste despre limita subtilă care separă iubirea şi posesivitatea.


9. Dispărută fără urmă/Gone Baby Gone
Regia: Ben Affleck.
Pentru subtilitatea poveştilor din background, unde vedem o Americă pradă unei derive morale fără întoarcere, în care Dumnezeu şi-a abandonat creaturile, lăsând doar, pe ici, pe colo, câteva urme de sfinţenie. Cocaină, teamă, infinită oboseală, simţul golului, baruri obscure, oameni neloiali, pachete de bani şi dorinţa câtorva de a merge înainte şi de a se face utili: acesta este filmul lui Affleck.


10. PERSEPOLIS
Regia : Marianne Satrapi
Pentru măiestria de a prezenta douăzeci de ani de istorie prin ochii unei tinere iranience care creşte, se schimbă, înţelege, descoperă povestea familiei şi a ţării ei, vede o revoluţie, apoi un război, suferă, emigrează, se reîntoarce în Iran şi apoi evadează din nou. Un film simplu şi sofisticat, atît de sofisticat încît pare simplu, plin de fapte, de personaje, de emoţii, de idei. Un cartoon tradiţional în alb şi negru, ductil şi potent, abstract şi precis.

timp timp timp...........

...de cand am fost "lasata la vatra" din diverse parti ma bucur, inocent aproape, de foarte multul timp liber pe care brusc l-am recapatat!!!! Citesc enorm, din nou Echenoz-urile si TOUSSAINT-urile mele de suflet, imi vad filmele amanate luni, ani de zile, revad, reancarc, redescopar, resimt. Ma concentrez esential asupra bebelusului aventuros, si in egala masura pe informatiile despre SIAM, urmatoarea noastra destinatie de suflet. Aventura suprema.

Dar pana atunci, vad, aud, citesc, iubesc, gandesc. Adesea, amar.

lost in translation

la final de an multe calatorii....de facto, de oniris, de senso.....craciun relaxed cu ai mei, din toate unghiurile si vorbele, REV cu gasca de 30 de ani incoace...E totusi atat de mult sa-ti poti numi fie si doar cativa amici de-o viata, mai cu seama dupa 30 de ani, mai abitir decat DUMAS...

Aseara pe 2 Januar 2009 brusc am simtit nevoia de a revedea LOST IN TRANSLATION, notarea atat de curata si fina a Sophiei Coppola a unei intalniri intre DOUA LUMI, doua varste, doua vieti.......si am scris:

Cealaltă călătorie la Tokyo - Lost in Translation

Între modă şi publicitate, între poveste de iubire şi poveste de prietenie, între imperiul simţurilor şi cel al semnelor, filmul Sophiei Coppola stă la mijloc, într-o infinitezimală măsură, exact măsura din care se naşte emoţia fugitivă, tăioasă şi lacrimală...Unul dintre resorturile filmului ţine tocmai de faptul de a se pierde în traducere, şi, în sens mai larg, în dificultatea de a schimba sentimente, vorbe, senzaţii, de a spune lucrurilor pe nume, şi bineînţeles de a se face înţeles...Lost in Translation este traducerea imposibilă a unui sentiment între doi străini. Cele două personaje ale filmului sunt dacă nu doi oameni pierduţi, cel puţin profund decalaţi într-o lume ale cărei coduri şi moduri de viaţă nu le stăpînesc. Pe de o parte, Bob Harris, star de cinema în declin, acceptă pentru creatorii japonezi ai unei publicităţi la whisky să joace un arhetip american care îi displace. Pe de altă parte, Charlotte aşteaptă trecerea timpului în timp ce soţul ei se agită pe platourile fotografice ale oraşului. În fine, un al treilea "personaj" al acestei poveşti este imensul hotel de lux Hyatt Park care domină capitala japoneză. Afară tornada urbană, înăuntru o oază de linişte.În acest spaţiu simultan agreabil veluros şi straniu impersonal, Bob Harris realizează foarte repede că se înşeală: ar trebui să se întoarcă la familie, să joace teatru sau să caute un rol într-un film. Terorizat de rolul de tată şi de soţ iresponsabil el cochetează cu depresia. Insomnia, lipsa de comunicare îl închid în închisoarea aurită a hotelului de lux.Charlotte trăieşte o situaţie similară. Douăzeci de ani, senzuală, absolventă de filozofie, este foarte confuză în privinţa viitorului. În scurta sa călătorie la Kyoto, pe culoarele sau în barurile hotelului şi ale oraşului, ea se caută pe sine. Japonia alunecă peste ea. Este o suprafaţă peste care pluteşte, încercînd să înţeleagă fără însă a se întreba cu adevărat. Se lăsa pătrunsă de la distanţă, din poziţia de post-adolescentă americană, ecou al definiţiilor lui Dostoiewski sau Gombrowicz, precum o întreagă generaţie de japonezi cu care intră în contact. Evanescentă, ea este imaginea universului modei chic japoneze pe care Coppola o adoptă pentru a-i defini stilul.Alături de Charlotte, Bob va schiţa pe culoarele, în ascensorul, în piscina sau în barurile hotelului o relaţie care nu este nici o poveste de dragoste, nici una de sex, şi nici măcar schiţa unei prietenii clasice. Doar o întîlnire la limita flirtului în care ambii parteneri ştiu că nu există viitor. Aceasta bizară Japonie va fi cea care îi va uni, totuşi, în doar cîteva zile, în care îşi vor murmura lent, tăcut, cuvinte imposibil de tradus, despre o emoţie sau un vag sentiment pe care nu îl vor putea trăi dincolo de acest spaţiu al fericirii, insular şi rapid... Melancolici şi incapabili de a acţiona, cei doi învăţă să se cunoască şi să se iubească.Sofia Coppola accentuează de multe ori în spirit ironic şi spiritual diferenţa culturală între civilizaţia occidentală şi o lume precum cea niponă, prin lungi cadre ale oraşului Tokyo splendid filmate. Cadre care măresc uimirea în faţa unui ocean de lumini fără referinţe şi se joacă în mod abil cu tema dublului....În fapt pierderea de sine este ca o dedublare a identităţii: imaginea protagoniştilor este mereu reflectată într-o oglindă ori într-un obiect care ne trimite din nou la ideea de dublu. O alegere foarte inteligentă a regizoarei este aceea de a arată natura empatică a raportului între cei doi, care nu alunecă în raportul fizic şi se consumă într-o afectuoasă şi introspectivă redescoperire de sine.Servit de o coloană sonoră superbă, acest film foarte nocturn este lucrat în mici tuşe impresioniste, pe rînd comice sau romantice. Statura impozantă a lui Bill Murray îi domină pe autohtonii asupra cărora aruncă o privire simultan obosită şi înfricoşată. În tăcerile sale, în ceea ce nu spune, Murray este magistral şi tulburător.Personajul Tokyo este un compendiu de hyper-modernitate absolută. Ca o plasă de fundal care va sfîrşi prin a prinde în ea ca într-o capcană păianjenii care o ţes... Luminile, oamenii, umbrelele, zgîrie norii, ecranele uriaşe, barurile în care urlă motoare în faţa unei mase de oameni cu degetul arătînd spre cer şi care nu văd pe unde merg, pe un pămînt care nu mai e unul, care în fiecare clipă tinde să îşi ia zborul, într-o lume în care totul e banal heteroclit, deci fascinant...O lume de suprafeţe în care fantasmele şi ficţiunea s-au tradus în realitate. În acest univers de ultra-ficţiune, lumea este o adunare de semne din care este aproape inutil să încerci să înţelegi ceva... Pentru cei doi această călătorie este traducerea singurătăţii, una care se sparge în bucăţi, chiar dacă împărţită la doi...Lumina şi montajul sunt apropiate unui spot publicitar pentru Kenzo, păstrînd totuşi trăsături intrinsece povestirii. Un veritabil cut up de imagini se confundă cu forma parcelară a amintirilor. Simţul decupajului şi al montajului care fragmentează momentele de rătăcire ale Charlottei sau cele în care se plictiseşte şi meditează singură în cameră de hotel, captează profunda sensibilitate a acestei senzaţii de rătăcire...Legănaţi de muzica celor de la Air, regăsim în acest film atmosfera plină de subînţelesuri din primul film al Sophiei, o atmosferă a jumătăţilor de măsură, fără mult dialog, nici contacte corporale, în care efectul catharsis funcţionează deplin. Totul e bine întins şi chic, de un bizar simpatic. Un film care l-ar fi făcut fericit pe Roland Barthes în Imperiul Semnelor, o lume în care senzaţii, semne şi priviri (în celebrarea semiologiei pathosului) fac din această peliculă o capodoperă de bun gust şi de eleganţă.Rezultatul este o comedie nostalgică şi tandră care se apleacă asupra unui bărbat la vîrstă adultă care parcurge o mică bucată de viaţă alături de o femeie tînără şi dulce. Un mare film despre imposibilitatea de a fi şi de a ne înţelege contemporanii într-un Tokyo care îşi ascunde trecutul sub o suprafaţă de hyper-prezent. Imaginile din Lost in Translation sunt traducerea fragmentelor unei întîlniri pe care doar memoria noastră o va reţine... O poveste fără ieşire dar prin care Bob şi Charlotte ar fi putut, poate, să fi dat mai mult sens existenţei lor... Separarea finală e uscată şi non-consolatorie, nu rezolvă situaţia, însă conferă întregii poveşti conotaţiile unei simple şi plăcute paranteze...

"More than this... you know there's nothing..."

Şi totuşi...

Ingerul negru cu fata curata

TRICKY TALKS cu Giulia DOBRE

Artist multietnic ca origini si ca stil de viata, Tricky are 40 de ani. Intre trip-hop, film si televiziune, a lucrat cu mai toate numele experimentale sau nu, de la Bjork la The Gravediggaz, de la Jerry Bruckheimer la seriale lesbiene…. Dupa 5 ani de liniste revine cu un album nou: Knowle West Boy. Inca de la primele vorbe a fost viu si arzator, contagios…
L-am intrebat cum de exact in acest moment al vietii s-a gandit la copilarie si la locul in care a crescut. Mi-a raspuns ca de mult se gandea la acest subiect, dar ca:”… Nu e un album doar despre adolescenta mea. Sunt si multe alte subiecte. Knowle West e un loc din care nu te-ai astepta sa iasa nimic bun. Insa eu sunt foarte mandru ca provin de-acolo, dintr-un loc cu oameni dintr-o bucata!”… Il intreb daca s-a gandit vreodata ca a creat un sound foarte personal. Daca s-a gandit vreodata la cat de mult a evoluat muzica lui in ultimii 18 ani…“ Inca incerc sa-mi gasesc soundul propriu. Imi doresc sa il schimb mereu, si asta vine oricum natural. Nu aleg schimbarea cu orice pret. Vine de la sine. Si nu, nu cred ca exista un “sound Tricky”. Chiar daca fiecare album suna diferit, cred ca se recunoaste stilul meu. Cred ca exista un sentiment Tricky. Un vibe Tricky. “
Dupa ce in adolescenta ameninta sa iasa puternic de pe sine, talentul lui extrem l-a mentinut pe linia de plutire. La 20 de ani aparuse spectaculos pe scena, scriind 9 dintre piesele albumului “Blue Lines” al lui Massive Attack. Foarte multi ani a stat in America, taram adorat, unde a trait misterios. Il intreb de ce acest exil autoimpus si neproductiv. Raspunde: “ Poti sa ai un anume tip de succes si sa nu insemne defapt nimic. Apari pe toate copertile faimoase, dar lumea nu te cunoaste. Si nimanui defapt nu-i prea pasa de tine, cel real. Am simtit nevoia sa ma caut prin underground. A supravietui in muzica este la fel de dur precum a supravietui in Knowle West, uneori e mai bine sa dispari putin, iar alteori trebuie sa-ti faci simtita prezenta. In America am invatat sa pierd timpul cu gratie…Imi vizitam putinii prieteni, stateam pe terase la o cafea si o tigara ore in sir, adesea singur. Era perfect. Mancam in cele mai bune restaurante care apartin unor prieteni ai mei, traiam simplu si bine. Am avut cateva iubite, mi-am vazut familia. Am trait. Uneori mai fugeam la cate o noapte nebuna in Vegas, cu gasca…”
L-am intrebat cand, in agenda ultra plina de inregistrari, turnee, concerte, relatii cu media, mai are timp de el-insusi. Daca face sport, daca tine diete. Daca il intereseaza. Da, Tricky face foarte mult sport. Sala zilnica. Si tratamente intense de acupunctura. Trupul e sanctuarul lui. Asta si pentru ca Tricky are o candida cronica, cu care se lupta de ani de zile. Imi spune ca antibioticele i-au cauzat o puternica intoleranta la glucide, la lapte, la o seama de alte alimente de baza. Deja cunoscut pentru starile sale rapid schimbatoare, mergand pana la paranoia, in mare parte bazate pe consumul industrial de marijuana, ajunsese intr-o faza in care intreaga cariera i-a fost pusa in dubiu.
Acum este insa alt om. Cu totul. “Prima dezintoxicare a durat 3 luni. Eram in turneu, si a trebuit sa iau un bucatar cu mine. Trebuia sa supravegheze tot ce mancam si sa ma tina departe de zahar si de cereale. Initial am fost foarte bolnav de la schimbarea dietei. Transpiram si vomam- era hardcore! Dupa 6 saptamani, am ajuns intr-un magazin si aproape ca am lesinat cand am simtit mirosul ciocolatii si al dulciurilor”. Acele zile negre insa au trecut. E mandru de “diferenta” care se simte pe album, in voce, in soundul epurat si eclectic. Pana si astmul de-o viata i s-a mai potolit de cand nu mai consuma nici-un produs lactat. S-a mutat pe bune la Paris pentru bucataria excelenta, pastrand dieta. ”La inceputul dietei nici macar nu stiam ce sunt alimentele integrale, dar acum le descopar cu un soi bizar de intuitie. In locul lucrurilor care imi placeau, m-am trezit ca poftesc dupa chestii gen sparanghel, mai ales dupa ce fac sport. Si pentru ca le am acum pe toate bine aranjate, mai pot trisa din cand in cand, cu o pizza”.
Materie de baza pentru acest ultim album, o relatie furtunoasa tocmai i s-a destramat. Isi propune sa nu se mai indragosteasca o buna vreme…Insa femeile sunt pentru el lumea. Misterul prim si ultim. Ii place sa-si plaseze femeile in pozitii puternice, masculine. A crescut cu ele, prin ele, adesea se imbraca pe scena in costume femeiesti ca un omagiu adus inefabilului ascuns in spatele fustelor…Lucreaza cu femeile, le iubeste patimas. Dar nu e capabil s-o exprime altfel decat prin muzica. Este satul de actrite si de manechine, prea ocupate, prea superficiale. Si-ar dori, poate, sa intalneasca o fata simpla, cu un umor sanatos, cu care sa vorbeasca ore in sir la telefon, care sa-l faca sa rada. O fata de cartier…
Ce ii repugna? “Chiar acum, imi repugna barbatii in toata firea care fac pe lupii sexy. Gen Pharell sau Timberlake. Nu inteleg de ce se stramba in camera, in video-clipurile alea, incercand sa para super bombe sexuale. Cand asta trebuie sa transpara fara nici-un efort. Defapt nu trebuie, pentru ca nu asta vinzi. Cine mai cade in plasa asta, a atractiei fortate?”.
Il intreb daca mai crede in necesitatea textelor, a versurilor, in lumea actuala cinica si grabita. “De multe ori scriu doar texte. Fara muzica. Nu stiu ce primeaza la mine. Cred ca textul. Ma doare cand scriu vorbe. Parca sunt vehiculul unei alte sensibilitati. Poate sunt aici ca sa exprim ce n-a apucat mama (sinucisa cand el avea 4 ani, n.a.). Sunt vocea ei. Cu totii spunem tot felul de chestii dementiale in fiecare zi, si ele trec, nu le noteaza nimeni. Pe mine astea ma inspira. O respiratie ingreunata, un colt de strada in LA, clasa in care invatam…”
Il intreb ce mai asculta. “Totul, spune, chestii de tineret gen MGMT sau Death Cab for Cuties...Vad insa multe filme acum, ador filmele. Tocmai am terminat de turnat unul: "Brown Punk”. 12 cantece din artisti diferiti,ale caror cuvinte formeaza un scenariu...”
L-am intrebat cu ce artist si-ar mai dori sa colaboreze, si ce zone muzicale sa mai exploreze. De curand a compus si cantat cu Tom Waits, poetul damnat al Americii, cu care recunoaste ca are enorm in comun. De la dezabuzare, la urgenta de trai cat mai multe, si a face muzica. Are o multime de alte vise. Vrea un album intreg cu PJ Harvey, muziciana pe care o admira neconditionat. Isi doreste sa viziteze mai multe locuri pe unde doar a trecut timp de cateva ore inaintea unui concert. Europa de Est il fascineaza. Simte o gramada de noi albume fierbandu-i in stomac. Cum zice el:”… I've got albums to make, I've got souls to touch…”.
Ultimul sau album redefineste atomosfera absolut seducatoare si cosmopolitana a lipsei lui de radacini. “10 piese cu 10 stari diferite”, spune Tricky. “School Gates” este o cantecel folk mai sumbru decat partea intunecata a Lunii, scris in amintirea unei relatii hiper-colorate din prima sa adolescenta. Relatie din care astazi supravietuieste o fiica de 23 de ani. Urmeaza primul cantec in care canta singur:”Council Estate”, despre viata fara tata in cartierul underground. Un cartier in care, spune Tricky:”…Eram toti tratati la fel, albi sau negri, pentru ca eram cu totii saraci. Oricum pe mine m-a crescut bunica, care e alba, si am verisori de toate rasele. Am crescut ascultand Elvis si Bob Dylan, si privind filmele de groaza ale bunicii, cele in alb-negru, clasicele. “
Fragil si barbat, interiorizat, inocent, dezabuzat si ireverentios, punk-rockerul Tricky se intoarce.