...revazut BAD LIEUTENANT de maestrul Ferrara...ramane, dupa apeoape 16 ani...Al cincilea film al regizorului New Yorkez, si are drept prim subiect singuratatea, in care suntem inchisi fara drept de apel. Iar singuratatea politistului de aici (Harvey Keitel) este cu atat mai impenetrabila, mai inadmisibila, mai intolerabila cu cat nimic nu ne impiedica sa o intelegem. Keitel stie sa coboare visceral in cele mai negre abisuri ale decadentei, intr-o veritabila goana dupa senzatie, dupa vortex si ameteala, catre pierzania cu orice pret. Keitel joaca opac. Eroul sau nu face absolut nimic spre a ne place, se incapataneaza sa joace mize din ce in ce mai mari, isi dubleaza datoriile la fiecare pariu, cu riscul vietii si fara nici cea mai mica justificare romantica. Aici, in acest New York al lumii a treia, el este o fiinta sumara, compacta, obtuza, de nesuportat, asemeni cartierului in care traieste. Cand nu se drogheaza, bea, si cand nu bea, isi injecteaza doze masive de L.S.D. ori siluieste pudoarea fetelor agatate pe strada, sub acoperirea insignei de politist. Fara scrupule si fara sa gandeasca.
Si in asta rezida, in fapt, forta filmului de fata: in a ne absorbi, impreuna cu eroul sau, in meandrele intime ale ratacirii. In ceea ce ma priveste, voi pastra pentru totdeauna in memorie planurile disperarii de a nu se putea inalta si transcende stramtoarea acestei lumi din momentul aeroplanului sub heroina, ori al implorarii divinitatii in biserica maculata. Insa si mai pregnant este cadrul atat de misterios din camera de spital. Calugarita violata zace goala, neansufletita, splendida, pe un pat. Este o femeie inalta, cu forme pline, si-n acelasi timp robuste si armonioase, comuna, si totusi memorabila. Fara sa stie isi ofera splendoarea carnala unui medic care ii enumera leziunile de care sufera. Dincolo de usa, insa, sta Keitel, miscat pana la os de aceasta frumusete, si totusi, fara sa ne-o semnaleze in nici-un fel. Ca o prima si concreta intalnire cu divinul atat de vehement negat...
Inainte de a vedea acest film al lui Ferrara imi imaginam, din auzite, un soi de troc mistic intre politistul decazut si calugarita ultragiata. Si-ar fi vorbit, iar privirile lor s-ar fi intrepatruns. Ea ar fi gasit falia din el, prin care s-ar fi strecurat mai apoi suflul penitentei. Dar nu se intampla astfel. Ferrara isi plaseaza in asa fel aparatul incat femeia sfanta si barbatul blestemat ne apar din fata, umar langa umar, inchisi, si unul si celalalt, in ireductibila lor singuratate. Ce va spune calugarita, catre final, va fi un soc adanc pentru politist, caci aceasta nu numai ca ii iarta pe baietii care au violat-o (elevi ai ei), dar afirma a le fi simtit dorinta sexuala drept rugaciune arzatoare, autentica. Keitel, la ani lumina de ea, nu renunta nici el la propria-i nebunie...
Binecuvantarea si posesiunea sunt, deci, marcate de acelasi SEMN. Ambele trec printr-un prim si ultim moment de tortura. Cei doi sunt singuri. La fel de singuri precum in momentul nasterii, ori al mortii lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu